Cultura Națională

Fiecare ţară sau regiune a unei ţări are un sistem de valori commune, experienţe asemănătoare sau percepţii comune despre lume pe care l acceptă. Aceste puncte comunee formează cultura unei regiuni, ţări sau societăţi. Astfel s-ar putea afirma că există o cultură regională, dar şi o cultură naţională.

În literatura de specialitate există diferite puncte de vedere referitoare la conceptul de „cultură naţională”.

Geert Hofstede, profesor la Universitatea din Limburg şi directorul Institutului de Cercetare a Cooperării Interculturale IRIC, a formulat una dintre cele mai recunoscute definiţii ale culturii. Astfel, cultura este „programarea colectivă a gândirii care distinge un membru al unui grup de altul”. Această exprimare metaforică ne obligă să descoperim sensul mai larg pe care autorul ei l-a formulat asupra culturii. În lucrarea Managementul structurilor multiculturale, în care Geert Hofstede a explicat conceptul de cultură, se menţionează faptul că un individ are o abilitate nativă de „a devia” de la programele lui mentale şi de a reacţiona în moduri diferite care sunt noi, creative, distructive sau neaşteptate. Programele mentale individuale provin din mediile sociale în care cineva a crescut şi a dobândit experienţa de viaţă, respectiv din familie, mediu şi din educaţie.

1. Caracteristici ale culturii naţionale

Pe măsură ce o persoană evoluează, ea trebuie să renunţe la unele deprinderi de gândire, simţire sau manifestări întipărite în mintea sa, pentru a adopta noi atitudini şi a se adapta la noul mediu. Această acomodare se realizează mai uşor dacă se iau în considerare caracteristicile de bază ale culturii, care în accepţiunea lui Mary Ellen Guffey sunt:

1. Cultura se învaţă. Regulile, valorile şi atitudinile nu sunt intrinseci. Ele se învaţă şi sunt transmise de la generaţie la generaţie. Regulile sociale de comportament se învaţă de la familie şi societate şi sunt condiţionate din cea mai timpurie fază a copilăriei.

2. Cultura are o logică intrinsecă. Regulile fiecărei culturi au avut ca punct de plecare accentuarea valorilor şi credinţelor fiecărei culturi. Drept urmare ele acţionează ca forţă normativă. În Japonia de exemplu, păpuşa Barbie nu s-a bucurat de success datorită zâmbetului ei larg. Cultura japoneză dezavuează expunerea dinţilor, gest considerat ca fiind agresiv, afirma Andrew Pollacj în lucrarea „Barbie’s Journey in Japan”. Recunoaşterea logicii intrinseci a unei culturi este extreme de importantă când este necesar a se învăţa acceptarea unor comportamente culturale diferite.

3. Cultura reprezintă baza identităţii şi apartenenţei la o comunitate. Cultura reprezintă baza pornind de la care fiecare individ poate exprima cine este şi care-i sunt credinţele. Oamenii îşi construiesc identităţile prin suprapunerea diferitelor straturi culturale peste cultura lor primară. Fiecare individ ia decizii în ceea ce priveşte educaţia, cariera, locul de muncă, partenerul de viaţă, însă fiecare dintre aceste decizii este însoţită de un set de reguli, metode, ceremonii, credinţe, limbă şi valori. Acestea se adaugă la profilul general al culturii fiecărui individ şi reprezintă expresia identităţii personale.

4. Cultura combină vizibilul cu invizibilul. Pentru cei din exterior, modul de comportament al unui individ reprezintă părţile vizibile ale culturii respectivului. Aceste practici sunt simboluri vizibile ale unor valori profunde, invizibile care determină modul de gândire şi comportament al indivizilor.

2. Dimensiunile culturii

Cu cât se cunosc mai multe aspecte despre cultură în general şi despre propria cultură, în particular, cu atât mai facil este procesul de adaptare la o perspectivă multiculturală. Întrucât problematica referitoare la cultură este un subiect foarte amplu, în continuare sunt schiţate dimensiunile cheie ale culturii analizate din diferite perspective.

Totuşi în literatura de specialitate se disting câteva abordări atât prin dimensiunile cercetărilor, cât şi prin originalitatea rezultatelor.

2.1. Abordarea lui Kluckhohn şi Strodbeck

În a doua jumătate a secolului trecut, mai exact în 1961, Kluckhohn1 şi Strodbeck au întreprins o serie de cercetări asupra a cinci mici comunităţi care trăiau la mică distanţă una de cealaltă, în sud-vestul SUA. Este vorba despre o comunitate spaniolă, una mormonă, una texană, una de indieni zuni şi, în fine, una de indieni navajo. Determinarea dimensiunilor culturale s-a făcut pornind de la trei premise:

- Existenţa unui număr limitat de probleme umane comune, la care toţi oamenii din toate timpurile trebuie să găsească soluţii.

- Existenţa unei variaţii de soluţii găsite, care nu este nici limitată, nici aleatoare, ci se înscrie într-un număr limitat de soluţii posibile.

- Prezenţa tuturor soluţiilor în toate societăţile, dar cu intensităţi diferite.

Problemele găsite de cei doi cercetători ca fiind comune tuturor societăţilor în toate timpurile sunt legate de:

• caracterul naturii umane – orientarea asupra naturii umane,

• relaţia omului cu natura,

• orientarea temporală a vieţii,

• modul de activitate umană,

• tipul de relaţie între oameni.

Natura umană

La prima întrebare există trei răspunsuri posibile: omul este la bază bun, bun şi rău în acelaşi timp sau rău. Şi totuşi, fiecare dintre cele trei categorii poate fi la rândul său divizată în ceea ce priveşte extremele, omul poate fi bun/rău şi totodată capabil să îşi schimbe condiţia sau aflat în imposibilitatea de a-şi schimba natura iniţială. Cât despre categoria de mijloc, există o diferenţă între culturile care consideră omul pur şi simplu neutru şi cele care îl consideră un mix de însuşiri pozitive şi negative.

Cele şase categorii sunt toate posibile, deşi nu este obligatoriu ca toate să existe. Dacă ne putem gândi la o cultură care consideră oamenii răi, dar perfectibili sau un complex de însuşiri bune şi rele, este greu de găsit un exemplu de cultură în care oamenii se cred buni şi în imposibilitatea de a-şi pierde această însuşire.