Cultura Strategică

Cultura strategică este un sistem activ, deschis şi perfectibil de valori strategice, adică de patrimoniu strategic, combinat cu un sistem de experienţe şi realităţi, de exigenţe şi cerinţe prezente şi viitoare, cu un sistem de proiectare a efectului de valoare în dinamica acţiunii şi cu un sistem de evaluare şi prognozare a acţiunii militare pentru punerea în operă a unei decizii politice. Altfel spus, cultura strategică este dependentă de cultura politică, de cea economică şi de cea socială şi se prezintă ca un sistem de sisteme, deci ca un metasistem, cu funcţii complexe în teoria strategică, în arta strategică şi în practica strategică. Totuşi, cultura strategică nu se subordonează culturii politice şi nici nu este, în întregul ei, doar un instru¬ment al acesteia. Ontologia culturii strategice se prezintă, deopotrivă, ca fiind interdisciplinară, dependentă, deci, de alte culturi, rezultând din intercondiţionarea celor trei mari componente ale strategiei:

• teoria strategică,

• arta strategică şi

• practica strategică.

Toate şcolile strategice din lume au creat culturi strategice pe măsură. Şi chiar dacă, în modalităţile de pregătire şi desfăşurare a războaielor nu se invocă întotdeauna noţiunea sau conceptul de "cultură strategică", nimic nu poate sta sub semnul calităţii şi al duratei în ceea ce priveşte teoria, arta şi practica războiului fără o cultură strategică remarcabilă. Cu alte cuvinte, calitatea războiului depinde, în cea mai mare măsură, de calitatea culturii strategice care îl susţine şi îl întreţine. Există mari centre ale culturii strategice care au produs marile şcoli de strategie. La rândul lor, aceste culturi strategice s-au generat şi regenerat din aceste mari şcoli de strategie. Se poate aprecia faptul că fiecare civilizaţie îşi are cultura ei strategică, pentru că îşi are valorile ei strategice.

CULTURA STRATEGICĂ EUROPEANĂ

În Statele Unite, conceptul de cultură strategică a apărut în jurul anilor '70, acesta fiind definit ca un ansamblu de practici tradiţionale şi obiceiuri de gândire care, într-o societate localizată geografic, guvernează organizarea şi folosirea forţei militare în serviciul obiectivelor politice, de unde rezultă că forţa militară nu poate fi folosită oricum, ci potrivit unor reguli bine stabilite.

Cultura strategică americană este determinată de şase factori importanţi:

• vocaţia geopolitică;

• relaţiile internaţionale (aliaţii, inamicii, modul de funcţionare a sistemului internaţional);

• ideologia şi cultura politică;

• istoria militară;

• relaţiile între civili şi militari;

• armamentul şi tehnologia militară.

Un vechi absolvent al Academiei Militare de la West Point, Henry Halleck, considera că poporul american este pacifist şi consideră războiul nu doar inutil, ci şi imoral. înainte de războiul de secesiune, pentru un american, războiul nu era o continuare a politicii prin mijloace militare, ca la Clausewitz, ci un sfârşit al politicii, o aberaţie săvârşită de militari. De aceea, americanii aveau o adevărată aversiune faţă de armatele permanente şi faţă de militarii profesionişti. Ei credeau, până în 1948, că miliţiile sunt suficiente pentru apărarea ţării. Au acceptat cu greu (abia în 1948), dar numai pentru doi ani, conscripţia în timp de pace, pe care au reînnoit-o, ulterior, în fiecare an, până în 1972. Conceptul strategic fundamental al acelor vremuri era, pentru americani, războiul drept, adică războiul defensiv, care trebuia desfăşurat după principii legale şi morale universal valabile. Numai acel război de apărare colectivă bazat pe interesele legitime ale comunităţii internaţionale este acceptat şi justificat.

Începând cu anul 1945, americanii dau dovadă de mai mult pragmatism. Hans Morgenthau şi George Kannan subliniază că statele, fiind animate de voinţa de putere, se află într-o rivalitate permanentă. Morgenthau încearcă să combată refuzul american de a dezvolta o politică bazată pe echilibrul forţelor şi de a rămâne în spaţiul unei utopii politice mondiale. El subliniază patru aspecte ale acestei mentalităţi americane:

• gândire complet depăşită de noile realităţi sociale;

• interpretări nerealiste, demonice ale realităţii, fără nici o nuanţă între bine şi rău;

• refuz de a vedea adevăratele ameninţări şi refugiul într-un verbalism iluzoriu;

• încredere oarbă în maleabilitatea fără limite a realităţii.

Şcoala realistă al lui Morgenthau dezvoltă mai departe aceste idei şi aduce şi unele argumente, între care se află şi următoarele: nu există nimic care să fie absolut în politica internaţională; refuzul ideologiilor politice; revenirea la echilibrul forţelor; neîncrederea în convingerea americanilor în drumul spre progres; înţelegerea lumii bazată pe istorie.

Trăsăturile distincte ale culturii strategice americane sunt, în esenţa lor, pragmatice şi promovează obiective precise, tranşante, fără echivoc, cum ar fi: nimicirea inamicului, ofensiva operaţională, dar şi uzura, descurajarea, ameninţarea şi distrugerea mutuală asigurată.

Nimicirea inamicului. Strategii americani au căutat totdeauna abordarea directă a inamicului. De îndată ce este definit centrul de greutate ale acestuia, el trebuie atacat direct şi masiv, fără nici o subtilitate. Americanii preferă strategia directă. Strategia indirectă aparţine săracilor, celor slabi. Această strategie directă este exprimată, în perioada de început a erei nucleare, în doctrina represaliilor masive. După ce au apărut şi alte forţe nucleare, unii strategi au elaborat teoria războiului limitat. în momentul de faţă, americanii vorbesc de războiul de diferite intensităţi (joasă, medie şi înaltă), de războiul terorist şi de războiul împotriva terorismului.

Ofensiva operaţională. Americanii nu acordă, practic, nici o atenţie apărării tactice. Atacul de la Beirut, din 23 octombrie 1983, asupra infanteriei marine, soldat cu 241 de morţi, i-a surprins pe americani. Aceştia nu au luat nici cea mai mică măsură de siguranţă şi de apărare apropiată. Ei erau preocupaţi de ofensivă. în timpul "războiului rece", acest concept s-a concretizat în bătălia aero-terestră şi, pe teatrul european, în conceptul FOFA (Follow-Forces Attack), care permitea interceptarea eşaloanelor doi şi trei ale blindatelor sovietice. Era o acţiune ofensivă a apărării, de fapt, o veritabilă ofensivă contra ofensivei.