Ledearship-ul în organizații

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă îşi propune să surprindă aspecte cu privire la rolul conducătorului într-o organizaţie, precum şi necesitatea formării competenţei de conducere. Am ales această temă deoarece, în scurt timp, mă voi alătura acestei funcţii, de conducător, fapt pentru care tema tratată este binevenită pentru oricare dintre ofiţerii Forţelor Terestre.

Procesul de conducere reprezintă un raport între oameni, un raport între conducători şi conduşi, între care trebuie să existe anumite relaţii pentru a duce la bun sfârşit un scop propus. Modul în care se realizează aceste relaţii, interacţiuni, scot în evidenţă competenţa de conducere a celui care ia decizii. Desigur, competenţa de conducere nu se reduce numai la relaţiile care se stabilesc între conducători şi conduşi, însă ele prezintă o importanţă deosebită în realizarea actului de conducere.

Conducătorul deţine un rol deosebit de important, poate cel mai important într-o organizaţie. El este cel care ia decizii în orice situaţie, care are sarcina de a asigura un climat de muncă propice desfăşurării în bune condiţii a activităţii, care are datoria de a se interesa de problemele şi nevoile subalternilor săi, realizându-se astfel ceea ce se numeşte comunicarea, deoarece numai în acest mod obiectivele organizaţiei respective pot fi îndeplinite la un nivel ridicat.

Lucrarea este structurată în trei capitole, în funcţie de bibliografia studiată, aspectele prezentate încercând să sintetizeze o lucrare solidă din punct de vedere teoretic.

În primul capitol am încercat să identific rolul important pe care îl are un conducător într-o organizaţie şi care sunt implicaţiile socialului în formarea competenţelor.

Conducătorul este persoana cea mai competentă din grupul pe care îl conduce, cel puţin sub raport profesional şi comportamental. El trebuie să dovedească în toate împrejurările că are curajul răspunderii faptelor sale fiind capabil să pună capăt intervenţiei sale atunci când procesul se desfăşoară corespunzător. Prin statusul şi rolurile ce trebuie să le joace, prin felul în care este selecţionat şi pregătit reprezintă persoana competentă să formuleze şi să implementeze decizii.

Cel de-al doilea capitol îşi propune o prezentare a ceea ce reprezintă competenţa şi cum se formează ea, precum şi evidenţierea unor modalităţi optime de dobândire a acesteia.

Competenţa este ’’ rezultatul cumulativ al istoriei personale şi interacţiunii sale cu lumea exterioară’’ sau ’’ capacitatea de a informa şi modifica lumea, de a formula scopuri şi de a le atinge’’.

În ultimul capitol se face trecerea de la problemele generale la problemele cu caracter particular, evidenţiind aici aspecte cu privire la formarea competenţei de conducere în organizaţia militară. Tot aici, prin partea practică s-a încercat observarea fenomenului formării competenţei de conducere în Forţele Terestre în raport cu mediul civil.

CAPITOLUL 1

ROLUL DE CONDUCĂTOR ŞI COMPETENŢA NECESARĂ EXERCITĂRII ACESTUIA

1.1 Conexiuni între rolul social şi competenţa.

Omul este o ’’ fiinţă gânditoare’’, o fiinţă înzestrata cu capacităţi de cunoaştere. Ca ’’ homo sapiens’’, fiinţa umana a declanşat o neîncetată expansiune a cunoaşterii asupra realităţii înconjurătoare şi asupra ei înşişi. Jean Szczepanski punând în discuţie multitudinea de influenţe la care este supus omul încă de la naştere, afirmă că socializarea reprezintă ’’ acea parte a influenţei complete a mediului, care aduce individul la participarea la viaţa socială, îl învaţă cum să se comporte conform normelor în vigoare, îl învaţă să înţeleagă cultura, îl face capabil să întreţină şi să îndeplinească anumite roluri sociale’’.

Procesul de socializare implică astfel modalităţi specifice de adaptare progresivă şi de conformare a individului la cultura grupului, organizaţiei şi a societăţii mai largi, proces ce se obiectivează în internalizarea valorilor şi în învăţarea rolurilor sociale de către individ. Prin intermediul grupurilor informale mai întâi (familia, grupul de prieteni ) are loc astfel, asimilarea de către indivizi a unor modele de gândire şi acţiune care îi învaţă cum să se comporte în rolurile sociale pe care sunt chemaţi să le îndeplinească şi cum să facă faţă situaţiilor sociale cu care vor fi confruntaţi.

Ca o consecinţă directă a procesului de socializare are loc exercitarea corectă şi eficientă de către indivizi a rolurilor ce le revin, cunoaşterea şi respectarea de către aceştia a prescripţiilor normative, fapt ce asigură în final gradul de coeziune al unei colectivităţi, ordinea şi stabilitatea sistemului social general. Pe această bază se facilitează în final armonizarea şi coordonarea în sistemul organizării sociale a tuturor elementelor de coeziune socială, eficienţa întregii societăţi, sporirea gradului de integrare socială a indivizilor cât şi a grupurilor sale componente.

Prin urmare agenţii socializării sunt oamenii, grupurile din care fac parte oamenii şi instituţiile care joacă un rol important în procesul de socializare. Aceştia influenţează formarea şi dezvoltarea atitudinilor oamenilor, a credinţelor, imaginii proprii şi comportării lor. Într-un sens, putem afirma că aceştia sunt răspunzători de procesul socializării prin faptul că interacţionează cu individul într-un mod care-i permite individului să devină membru participant în societatea umană. Agenţii socializării pot sau nu avea drept scop primar realizarea procesului socializării, dar acţiunea lor întotdeauna are un asemenea efect. Cei mai importanţi agenţi ai socializării sunt familia, şcoala, religia, prietenii şi mass-media. Unele dintre acestea – familia, biserica, şcoala – sunt instituţii a căror funcţie este să dea copiilor cunoştinţe şi valori.

Cele patru caracteristici, reprezentând sensurile existenţial, moral, epistemic şi praxiologic, pot fi traduse într-un sistem referenţial definit drept ’’ acţiune prin gândire’’ , ’’ adecvarea la real’’, ’’ acţiune eficientă’’ şi ’’ cooperare în acţiune’’

Pentru ca oamenii să funcţioneze în organizaţii, ei trebuie să-şi asume rolurile care le-au fost atribuite. Calităţile care se desprind în urma interacţiunii cu alţi indivizi, care dau funcţionalitatea organizaţiei se grupează în doua categorii de competenţe:

o competenţe profesionale, care constau în posibilităţile de asimilare a informaţiilor care susţin interacţiunile specializate ale oamenilor prin care se obţin anumite efecte, considerate necesare de către participanţi;

o competenţe sociale, care constau în posibilităţile de asimilare a informaţiilor referitoare la reglarea relaţiilor dintre participanţii la interacţiunile presupuse, solicitate de obţinerea efectelor propuse.

Competenţa profesională se poate produce prin asimilarea unor informaţii despre domeniul ce face obiectul interacţiunii şi despre propria intervenţie în domeniu, prin formarea unor capacităţi de operare cu informaţiile disponibile întru realizarea unor acţiuni, respectând anumite reguli.

Competenţa socială se obţine prin asumarea şi atribuirea de roluri şi prin formarea unor seturi de reguli care fac posibilă asimilarea informaţiilor conform rolurilor asumate şi a celor atribuite.