Managementul Scandinavic

În contextul european, tările scandinave cu economia lor mixtă, cu cooperarea dintre organizaţii, cu relaţiile strînse dintre cercurile de afaceri, forţa de muncă şi guvern, sunt considerate fregvent ca un “model”. Acest model scandinav poate fi caracterizat prin stabilitatea relaţiilor dintre forţa de muncă şi cei care o utilizează, stabilitate care se bazează pe înţelegerea privind modul de distribuire a rezultatelor, care să asigure creşterea bunăstării şi securităţii tuturor membrilor societăţii.

Caracteristica principală a acestui model o reprezintă participarea comună a guvernului, organizaţiilor şi angajaţilor la realizarea obiectivelor social-democraţiei de a reduce diferenţele din domeniul salarizării, mai ales dintre bărbaţi şi femei, de a reduce şomajul şi de a creşte productivitatea şi profitul.

Valorile din ţările scandinave referitoare la muncă sunt poate cel mai bine reflectate într-o Lege adoptată în 1977 în Norvegia “Work Environment Act” (WEA), mai tîrziu astfel de legi fiind adoptate şi în Suedia şi Danemarca, prin care se urmărea crearea unei societăţi egalitariste şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Acesată lege este mult diferită de preocupările din SUA privind protecţia muncitorilor împotriva pericolelor fizice sau a injuriilor. Prin această lege se urmăreşte realizarea unui dialog pe baza principiilor autonomiei, descentralizării, participării la problemele organizaţiilor, cooperării şi gradului de ocupare a forţei de muncă. Văzute din afară, toate acestea pot fi considerate ca fiind caracteristice unui model utopic de armonie şi stabilitate care, în realitate, este foarte dificil derealizat, dar se parecă practica din aceste ţări demonstrează viabilitatea unui astfel de model.

Caracteristici economico-sociale ale contextului scandinav

Pentru a delimita acest context este necesar să se precizeze faptul că Scandinavia cuprinde numai Norvegia, Suedia şi Danemarca, spre deosebire de ”Ţările nordice” în care se includ Danemarca, Finlanda şi Islanda. Ca urmare, cînd ne referim la contextul scandinav, avem în vedere numai cele trei ţări, care, deşi au populaţie relativ redusă, dispun de mari întinderi de teren şi de resurse naturale.

Din punct de vedere economic,cele trei ţări scandinave pot fi caracterizate ca fiind relativ mici, bazate pe resursele naturale, deschise şi destul de vlnerabile la schimbările care au loc pe piaţa internaţională. Între acestea există o serie de diferenţe, în sensul că Danemarca se remarcă mai ales prin afacerile din domeniul agricol, Norvegia este mare producătoare de energie, de petrol, şi o forţă europeană în domeniul pescuitului, în timp ce Suedia are cea mai diversificată structură industrială dintre cele trei ţări.

Într-o carte apărută în 1983, despre istoria economică a Norvegiei, autorul acesteia, F.Hodne, arată că “ la începutul secolului Norvegia era una dintre cele mai sărace ţări din Europa, cu o populaţie formată în special din pescari, comercianţi şi fermieri. Norvegia era Sicilia nordului, pitorească prin fiordurile ei, dar înapoiată din punct de vedere industrial. Şaptezeci deani mai tîrziu “The Economist” situa Norvegia printer cele mai bogate ţări industrializate din lume“

Un studiu privind creşterea economică întreanii 1970 şi 1979, întreprins de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), scotea în evidenţă faptul că Suedia, alături de Japonia şi Germania Federală, era una dintre ţările cu cea mai înaltă rată de creştere economică din lume.

Pe plan politic, ţările scandinave potfi caracterizate ca naţiuni social-democrate, cu puternice influenţe in partea partidelor laburiste şi a sindicatelor mai ales în secolul douăzeci. Sistemele politice din ţările scandinave se apreciază că funcţionează bine, ele avînd la bază alegeri corecte şi frecvente, dreptul devotuniversal, dreptul universal de exprimare liberă, existenţa unor surse alternative deinformare şi dreptul cetăţenilor de acrea organizaţii independente, inclusiv partide politice.

Ţările scandinave se remarcă mai ales din punct de vedere social prin crearea unui model instituţional unic, mai ales în Suedia şi Norvegia, prin care se urmăreşte “garantarea egalităţii tuturor cetăţenilor la un standard de viţă decent”. Aşa cum menţioneză Esping-Anderson şi Karpi în 1987, politica socială privind societatea egalitaristă poate fi caracterizată prin