Modalități de Gestiune a Creanțelor

Introducere

Orice întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele propuse trebuie să dispună de un anumit aparat de producţie format din maşini, utilaje, clădiri, şi alte mijloace.

Capitalul de lucru se referă la activele întreprinderii pe termen scurt, cum ar fi stocurile şi creanţele pe termen scurt, în special creanţele faţă de clienţi. Gestionarea capitalului de lucru al firmei este o activitate zilnică ce trebuie să asigure acesteia resurse suficiente pentru continuarea operaţiunilor de exploatare şi evitarea întreruperilor costisitoare.

Obiectul urmărit de gestiunea capitalului de lucru este cel al oricărei investiţii de capital, respective cea mai eficientă alocare a capitalului în stocuri şi creanţe, în condiţii de diminuare a riscului.

Armonizarea relaţiei rentabilitate-risc se realizează, în cea mai mare parte, în cadrul echilibrului dintre necesarul de active circulante şi sursele mobilizabile pentru finanţarea acestuia. Pentru a răspunde nevoii de rentabilitate, gestiunea activelor circulante urmăreşte realizarea ciclului de exploatare cu un nivel minim de active circulante, iar gestiunea pasivelor circulante urmăreşte cel mai redus cost al procurării capitalurilor necesare.

Pentru a răspunde nevoii de diminuare a riscului, gestiunea activelor circulante urmăreşte eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichidităţi, a întreruperilor accidentale în aprovizionare, funcţionare, livrare etc. Această situaţie reclamă constituirea unui stoc de siguranţă, care determină creşterea costurilor de exploatare şi diminuarea rentabilităţii. În privinţa pasivelor circulante se urmăreşte reducerea sau eliminarea deficitului de capitaluri temporare solicitate de ciclul de exploatare, autonomia financiară a ciclului de exploatare, preocupări însoţite de creşteri ale procurării capitalurilor necesare.

Avand în vedere aceste două cerinţe ale optimizării relaţiei rentabilitate-risc, gestiunea ciclului de exploatare cuprinde în mod concret două domenii complementare de activitate: determinarea necesarului de active circulante (de stocuri, creanţe şi disponibilităţi) şi determinarea modalităţii de finanţare a necesarului de active circulante (a fondului de rulment, a datoriilor de exploatare: furnizori, creditori, a creditelor bancare: de trezorerie, de scont etc.).

În lucrarea dată vom analiza componetele politicii de credit a întreprinderii și metodele de gestiune a creanțelor, utilizînd literatura de specialitate.

Lucrarea este structurată în 2 capitole principale, în primul capitol vom evidenția componentele principale ale politicii de gestiune a creanțelor, iar în capitolul al doilea vom prezenta principalele modalitați de gestiune a creanțelor și a componentelor acesteia.

1.Conținutul și componentele politicii de gestiune a creanțelor

Creditul reciproc dintre întreprinderi, denumit şi credit comercial, are două semnificaţii diferite: credit-client sau creanţe-clienţi, reprezentînd amînările de plată consimţite de furnizorul de mărfuri sau prestatorul de servicii în favoarea partenerilor de afaceri, şi creditul-furnizor, reprezentînd obligaţiile de plată ce apar pentru o întreprindere la care data primirii mărfurilor sau recepţionării serviciilor devansează termenul de plată.

O întreprindere poate avea, concomitent, atît creanţe asupra unor clienţi, contabilizate în activul bilanţului, cît şi credite primite de la diverşi furnizori contabilizate în pasivul bilanţului. În acelaşi timp, există o corespondenţă contabilă perfectă între aceste conturi: o creanţă-client sau un drept de creanţă pentru o întreprindere înseamnă o obligaţie de plată sau un credit-furnizor pentru întreprinderea corespondentă şi invers.

Relaţiile dintre partenerii de afaceri prin care unul devine creditor iar celălalt debitor au la bază fluxurile reale de mărfuri şi servicii, dar se concretizează numai ca urmare a sistemului de

plăţi convenit. Aceasta înseamnă că situaţiile de creditor sau debitor nu apar întamplător, ca un act de voinţă unilateral al clientului, care în mod abuziv sau fortuit doreşte să întarzie plata către furnizor. Aceste situaţii, de regulă, decurg din contractul economic încheiat între părţi, unde se specifică numărul de zile de întarziere de care poate beneficia clientul din momentul primirii mărfurilor şi pînă la efectuarea plăţii.

Creditele comerciale au o accepţiune mai largă decat cea a clienţilor şi cuprind:

a) creditele vânzător, care reprezintă vînzările de mărfuri pe credit. Întreprinderea apare în două

ipostaze: cea de împrumutat prin creditele furnizori, pentru echipamente, materiale etc. şi cea de

împrumutător prin creditele-clienţi, pentru produsele livrate, lucrările executate sau serviciile prestate beneficiarilor săi;

b) creditele cumpărător, care reprezintă plăţile în avans. Şi în acest caz întreprinderea poate fi atît

beneficiară a avansurilor plătite de către clienţii săi pentru fabricarea produselor, cît şi plătitor de avansuri către furnizorii săi de echipamente sau materiale. Creditele cumpărător apar ca o prefinanţare, de către beneficiari, a fabricaţiei produselor pe care aceştia intenţionează să le procure. Acestea sunt utilizate, de obicei, în procesele de exploatare cu ciclu lung de fabricaţie (construcţii, agricultură).

Volumul creditelor comerciale în economie este impresionant, depăşind, în multe cazuri, pe cel al creditelor bancare. Această extindere a creditului comercial face obiectul unor dispute şi critici al consecinţelor pe care le propagă în economia de piaţă: denaturarea concurenţei şi anihilarea efectelor unei politici unitare de credit, promovate de Banca Centrală.

Dintre toate formele creditului comercial, creditele-clienţi şi avansurile acordate furnizorilor reprezintă o alocare de capitaluri ale întreprinderii şi exprimă o nevoie de finanţare pentru perioada următoare. Creditele-furnizori şi avansurile primite de la clienţi reprezintă o sursă de finanţare a ciclului de exploatare a întreprinderii de către terţi.