Principiile economiei sanitare

Definiția economiei sanitare

- Economia, în general, este știința care se ocupă cu studiul producției și alocării bunurilor și serviciilor în condițiile unor resurse limitate. Ea se bazează pe două lucruri universale: dorințele și nevoile oamenilor sunt nelimitate, iar resursele disponibile pentru a le satisface sunt limitate. Astfel, economia studiază modul în care resursele sunt folosite pentru satisfacerea dorințelor, uneori fiind denumită “știința sărăciei”.

- Cele trei întrebări fundamentale care stau la baza economiei sunt:

 1. ce bunuri și servicii trebuie produse?

 2. în ce mod trebuie produse aceste bunuri și servicii?

 3. către cine trebuie repartizate aceste bunuri și servicii?

- În mod analog, economia sanitară studiază modul în care sunt produse și furnizate îngrijirile de sănătate, în condițiile unor resurse limitate. Cele trei întrebări fundamentale ale economiei sunt valabile și pentru economia sanitară, cu specificarea că bunurile și serviciile produse sunt reprezentate de îngrijirile de sănătate.

- Acesta este motivul pentru care se mai folosește în loc de economie sanitară și termenul de economia îngrijirilor (serviciilor) de sănătate.

Sistemul pieței libere

- Piața liberă

- Piața reprezintă locul în care producătorii și consumatorii se întâlnesc, și au loc schimburile. Pentru ca bunurile să fie schimbate (tranzacționate), ele trebuie să aibă un preț. Prețul reprezintă valoarea monetară pe piață a unui produs, în momentul tranzacției.

- Fiecare tranzacție de pe piață prezintă două aspecte:

 cererea - cantitatea de bunuri pe care cumpărătorii sunt dispuși să le cumpere la un preț dat, la un anumit moment;

 oferta - cantitatea de bunuri pe care producătorii doresc să le vândă la un preț dat, la un anumit moment.

- Prețul de echilibru este prețul pentru care cantitatea de bunuri pe care furnizorii o aduc pe piață (oferta) este egală cu cantitatea de bunuri pe care consumatorii doresc să o cumpere (cererea).

- Cererea pentru un bun este determinată de două grupuri de factori:

- factori specifici individuali sau “gusturi”, care țin de vârstă, gen, obiceiuri, cultură, educație etc.;

- factori externi indivizilor, dar comuni societății:

- - prețul bunului (relația între prețul unui bun și cererea pentru bunul respectiv determină curba cererii);

- - prețul celorlalte bunuri (substituibile și complementare);

- - prețul viitor al bunurilor, în sensul că o creștere previzibilă a prețului la un produs duce la creșterea cererii actuale pentru produsul respectiv;

- - venitul indivizilor; în funcție de modul de variație a cererii pentru bunuri, față de variația venitului individual, bunurile pot fi:

- superioare - dacă cererea pentru ele crește proporțional cu creșterea venitului;

- normale - dacă cererea pentru ele crește proporțional mai puțin decât creșterea venitului;

- inferioare - dacă cererea pentru ele scade odată cu creșterea venitului.

- mărimea pieței și distribuția veniturilor în interiorul pieței.

- {Bunurile substituibile (alternative) sunt acele bunuri care se pot cumpăra și consuma în locul bunului respectiv.

- Cererea pentru un produs crește în momentul creșterii prețului bunurilor substituibile și invers. Bunurile complementare sunt acele bunuri care se consumă împreună cu bunul respectiv. Cererea pentru un produs scade în momentul creșterii prețului bunurilor complementare și invers.}

Factorii care influențează oferta de bunuri sau servicii sunt:

- maximizarea profitului; însă nu întotdeauna firmele doresc maximizarea profitului, existând chiar furnizori (firme) cu statut non-profit

- forma de proprietate; de cele mai multe ori firmele cu acționariat privat fac eforturi mai mari pentru creșterea eficienței și maximizarea profitului;

- schimbările tehnologice, modificarea factorilor de producție, schimbări ale costurilor resurselor utilizate; toate acestea pot determina reducerea (sau creșterea) cheltuielilor la nivelul furnizorilor, cu impact asupra ofertei;

- taxele/subvențiile;

- schimbări în prețul celorlalte bunuri.