Standardizarea în România

1. Introducere

Născută din necesitatea societăţii de a fi mai performantă în toate capitolele sale,

standardizarea în diferite părţi ale lumii, a avut o evoluţie în funcţia de cultura şi obiceiurile ţărilor respective.

Este bine cunoscut faptul că activitatea de standardizare se bazează pe propriile principii care sunt transpuse prin metodologiile organismelor de standardizare. În evoluţia sa, pe măsură ce scopurile standardizării s-au diversificat trecând de la caracterul preponderent tehnic spre zona liberei circulaţii a produselor care implică o mai mare atenţie acordată problemelor protecţiei consumatorilor, prescripţiile de securitate a produselor s.a.m.d., s-a simţit nevoia ca însăşi activitatea internaţională şi în unele părţi şi cea regională, europeană, spre exemplu, să se reglementeze cu efecte directe asupra legislaţiei naţionale a ţărilor care aderă la diferite tratate.

Existenţa acordului TBT din anul 1994, al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) statului de membru al UE al României, face ca în prezent legislaţia română în domeniu standardizării, să fie armonizată cu tratatele la care România este parte.

De-a lungul timpului această legislaţie a standardizării a ţinut pasul cu tratatele la care România aderase. După ce ONU constituise UNSCC (United Nations Standards Coordinating Committee) încă din 1944, România, în calitatea de membru ONU a solicitat calitatea de membru ISO în anul 1950, după ce şi-a armonizat legislaţia în funcţie de recomandările UNSCC.

Sistemul economiei centralizate adoptat de România în anul 1948, şi-a pus amprenta asupra legislaţiei adoptate, standardizarea devenind un instrument de planificare a economiei în mâna guvernului, alături de întreaga infrastructură a calităţii.

Modificările repetate ale cadrului legislativ în domeniu înainte de anul 1990, au căutat să facă din standardizare un instrument prin care să impună o anumită calitate controlată în întreprinderi, iar după 1990, prin modificarea cadrului legal de desfăşurare a activităţii de standardizare şi al întregii infrastructuri a calităţii s-a căutat să se încurajeze apariţia pieţei libere în România şi racordarea ei la piaţa unică europeană, în conformitate cu acordurile de asociere la care România a devenit parte. Lecturarea cadrului legislativ din diferite epoci, va ajuta cititorul să înţeleagă mai bine evoluţia standardizării precum şi rolul standardizării în lumea de azi.

2. Activitatea de standardizare in Romania

În România activitatea de standardizare se desfăşoară în condiţiile prevăzute de Ordonanţa guvernului nr 19/1992 şi urmăreşte, potrivit acestei reglementări în principal, „protecţia vieţii, a sănătăţii şi a mediului înconjurător, precum şi înlăturarea barierelor tehnice în cadrul comerţului internaţional” .

Coordonarea şi desfăşurarea acestei activităţi este realizată de către Institutul Român de Standardizare (IRS) care funcţionează ca un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea guvernului. Acest institut stabileşte principiile şi metodologia potrivit cărora se desfăşoară. În ţara noastră, activitatea de standardizare, coordonează şi aprobă programele de standardizare. Aprobă standardele române, reprezintă interesele ţării în cadrul organismelor internaţionale şi regionale de standardizare.

IRS este membru al organizaţiilor internaţionale de standardizare ISO, CEI, UIT şi este afiliat la organizaţiile europene de standardizare CEN, CENELEC, ETSI.

Pe lângă IRS funcţionează Comitetul Naţional Român pentru Aplicarea Standardelor (CNR-AS), înfiinţat în anul 1992. Acest comitet are rolul de a realiza o legătură mai directă între utilizatorii standardelor precum şi între acestea şi IRS.

În România se elaborează următoarele categorii de standarde:

- standarde române – SR – se aplică la nivel naţional

- standarde profesionale – se aplică în anumite domenii de activitate, în cadrul organizaţiilor profesionale, legal constituite care le-au elaborat

- standarde de firmă – se aplică de regiile autonome, societăţile comerciale şi alte persoane juridice, care le-au elaborat.

Standardele române (SR) nu au caracter obligatoriu, cu

excepţia celor referitoare la protecţia vieţii, sănătăţii, securitatea muncii şi protecţia mediului înconjurător.

Până în anul 1994 au fost elaborate 13722 standarde române din care 4485 sunt echivalente sau identice cu standardele internaţionale ISO şi CEI şi cu cele europene (EN).