Stresul ocupațional

Conceptul general de stres

Ultimele cinci decenii au fost marcate de preocuparea ştiinţelor umaniste pentru definirea, caracterizarea şi teoretizarea adaptării individului la cerinţele vieţii modene.

Cel care lansează în limbajul medical, încă din 1936, conceptul de stres este savantul canadian Hans Selye IV. Potrivit acestei concepţii, stresul este reacţia nespecifică a organismului la orice solicitare.

Descris de H. Selve ca efort făcut de organism pentru a răspunde solicitărilor mediului, numii de el Sindrom General de Adaptare - S.G.A. -ulterior, numit de alţii "sindromul Selye", conceptul s-a dovedit util prin rapiditatea cu care s-a impus în limbajul cotidian la nivel internaţional.

„În Uniunea Europeană, stresul în muncă reprezintă a doua problemă de sănătate legată de activitatea profesională, după afecţiunile dorsale, printre cele mai des întâlnite problemele de sănătate de la locul de muncă. Acesta afectează 28% dintre angajaţii UE”( Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă, 2002).

Parlamentul European este pe deplin implicat în abordarea problemelor legate de asistenţa psihologică a personalului. Prevenirea stresului în muncă constituie unul din obiectivele formulate în Comunicatul Comisiei Europene pentru Angajare şi Probleme Sociale privind noua strategie în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă

Atunci când se face referire la stresul care afecteaza viaţa profesională, termenul consacrat este cel de stres occupaţional sau organizaţional. Definiţiile ce fac referire la stresul occupaţional trebuiesc privite din perspectivă multidisciplinară, deoarece stresul occupational/ organizaţional are influenţe atât pe plan psihologic cât şi sociologic şi fiziologic iar în definirea lui există mai multe accepţiuni, astfel:

(a) de stimul sau variabilă independentă care acţionează asupra individului; acea caracteristică a mediului sau a organizaţiei care ameninţă angajatul;

(b) de răspuns sau efect asupra individului - stresul ocupaţional este un răspuns nespecific al organismului la orice stimul;

(c) de interacţiune stimul – răspuns (cauză – efect) - stresul ocupaţional se referă la o situaţie în care stresorii interacţionează cu angajaţii pentru a-i schimba, astfel încât persoana nu mai funcţionează normal, optim;

(d) de tranzacţie - ca urmare a diferenţelor existente între indivizi la nivelele percepţiei şi răspunsurilor, stresul ocupaţional este rezultatul negocierii dintre cerinţele (presiunile mediului) şi ierarhizarea scopurilor individuale. Perceperea dezechilibrului dintre solicitările externe pe de o parte şi resursele interne pe de altă parte, sau dintre solicitările ce ţin de profesiune, expectanţele subiectului (aşteptările sale) şi capacităţile de răspuns, duce la apariţia ameninţării care de altfel nu există decât în relaţia persoană – mediu.

(e) ca şi coping: (ajustare la stres, adaptare) - stresul ocupaţional reprezintă, efortul la nivel cognitiv, fiziologic, conceptual de a reduce, elimina, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care exced resursele reale sau imaginare ale angajatului.

Stresul ocupational

Potrivit investigaţiilor, in SUA cinci din şase persoane au declarat că sunt supuse unor tensiuni la locul de muncă /5/. Cea mai mare parte a persoanelor chestionate au declarat că aceste tensiuni sunt suficient de intense pentru a fi resimţite negativ atât de cei în cauză, cât şi de organizaţie; 88% dintre subiecţi reclamă presiunile exercitate de sus în jos, în timp ce numai 12% au acuzat presiunile exercitate de subalterni. A apărut astfel ipoteza - confirmată ulterior de numerose cercetări - că în cadrul organizaţiilor se poate vorbi de un stres specific - stresul ocupational.