Creativitatea

Orice demers educativ este, de fapt, un proiect de devenire umană, a cărui finalitate se traduce printr-un anume prototip de personalitate. Există două perspective asupra finalităţilor educaţiei, respectiv cea teleologică şi cea axiologică. Prima decurge din faptul că secvenţele de învăţare sunt ghidate, orientate şi reglate de un sistem de valori acţionale, conştientizate şi exprimate de către factorii angajaţi în acţiunea instructiv-educativă. Aceste sisteme de valori devin finalităţile educaţiei, determinate istoric, socio-cultural şi chiar individual. În ceea ce priveşte a doua abordare, trebuie precizat că exigenţele axiologice ghidează orice încercare de instituire şi trasare a finalităţilor educaţiei. Având în vedere fiinţarea simultană în societate a mai multor idealuri valorice, teoria şi practica pedagogică trebuie să selecteze şi să concentreze idealurile cu potenţial maxim în ascensiunea umană. În studiul unor curente de gândire asupra finalităţilor, Ştefan Bârsănescu ajunge la concluzia că idealurile concordă cu valoarea supremă a unei epoci, iar scopurile educaţiei diferă de la o societate la alta.

Aşadar, omul secolului al XXI-lea, ca şi finalitate a procesului educativ, trebuie să facă faţă unor frecvente schimbări de conduită, la locul de muncă, în familie, în aproape orice aspect al vieţii. Această continuă instabilitate necesită un mare grad de adaptabilitate, flexibilitate, empatie, receptivitate, răbdare, trăsături legate în mare măsură de creativitate.

Didactica, în varianta ei tradiţională, consideră că percepţia este sursa cunoaşterii, punând accent pe transmiterea de cunoştinţe gata făcute. Elevul este, astfel, tratat ca şi obiect al educaţiei, receptor de informaţie. Cunoaşterea reprezintă un act de copiere a realităţii. Spre deosebire de aceasta, didactica modernă poziţionează drept sursă a cunoştinţelor acţunea externă sau mentală. Se pune aşadar accent pe latura formativă a învăţării, pe creativitate şi îmbinarea studiului cu cercetarea. Elevul este un subiect al educaţiei, iar cunoaşterea constituie o reflectare activă a realităţii. În acest context, efectuând o scurtă trecere în revistă a diferenţelor dintre tradiţional şi modern din perspectiva didacticii, observăm creşterea importanţei acordate creativităţii, în abordarea actuală.

Dat fiind faptul că există un număr foarte mare de încercări de a defini conceptul de creativitate, ne raliem concepţiei lui Al. Roşca, conform căruia este dificil să acceptăm o opinie unanim recunoscută. Tot cel mai sus amintit concluzionează că după unii autori, creativitatea este aptitudinea sau capacitatea de a produce ceva nou şi de valoare, iar după alţii, constituie un proces prin care se realizează un produs.

În literatura de specialitate, există cinci niveluri de creativitate. Primul se referă la cea expresivă, când are loc o liberă şi spontană exprimare a persoanei, fără preocupări de utilitate sau valoare. În continuare, vorbim de nivelul productiv, unde persoana îşi însuşeşte deprinderi care să permită producerea de lucruri utile, însă cu specificul propriu slab exprimat. Creativitatea inventivă conduce la apariţia invenţiilor, a îmbunătăţirilor aduse aparatelor şi produselor. Referindu-ne la nivelul inovator, trebuie precizat că acesta duce la modificări ale principiilor ce stau la baza unui domeniu, sau la noi moduri de exprimare specifice talentelor. În final, creativitatea emergentă este considerată a fi specifică omului de geniu, care revoluţionează un anume domeniu.

Din punct de vedere psihopedagogic, suntem însă interesaţi de creativitatea ca structură psihică, pe care şcoala e chemată să o formeze, să o dezvolte, în funcţie de mai mulţi factori. Aceştia din urmă sunt fie de natură intelectuală, fie factori caracteriali sau sociali.

În cea ce priveşte prima categorie, un rol important îl are imaginaţia, definită o vreme ca un proces de combinare a imaginilor. Deoarece manifestă o mare influenţă asupra rezultatelor obţinute în diferite profesii, aceasta reprezintă o aptitudine semnificativă caracterizată prin fluiditate (capacitatea de a vizualiza, în scurt timp, numeroase idei, printre ele aflându-se şi cele potrivite soluţiei căutate), plasticitate (facilitatea de a schimba punctul de vedere) şi originalitate (expresia noutăţii, a inovaţiei). Imaginaţia are la bază anume predispoziţii ereditare, însă dezvoltarea sa presupune multă muncă, exerciţiu. Creativitatea mai depinde şi de inteligenţa unei persoane, de nivelul gândirii ei, fiind departe de o potrivire perfectă. Gândirea implică rezolvarea de probleme, corelată totdeauna cu un efort de imaginaţie, care se dezvoltă uneori mai mult în analiză critică şi alteori în sinteză creatoare.

Analizând a doua serie de factori- cei caracteriali, observăm că apariţia unei idei este motivată de o dorinţă, o apiraţie creatoare. Veritabilii creatori trăiesc sentimente puternice, chiar adevărate pasiuni ce le domină peocupările de fiecare zi. Acestea trebuie combinate cu perseverenţă, ambiţie, voinţă fermă pentru a duce la rezultate remarcabile.