Motivația pentru a Învăța

Motivaţia de a învăţa este segmentul primordial al succesului şcolar. Sursele motivaţiei sînt multiple şi complexe. Literatura de specialitate promovează ideea conform cărei factorii intrincesi şi cei extrinseci condiţionează şi influenţează motivaţia pentru învăţare. Motivaţia poate fi definită ca fiind acele mobiluri interioare care direcţionează comportamentul uman. Forţele externe, de orice natură, de asemenea pot influenţa comportamentul, dar, totuşi, esenţialmente, acesta este ghidat şi susţinut de forţele interne ale individului. De regulă, oamenii lucrează mai productiv şi mai intensiv atunci cînd sînt motivaţi.

Componentele interne ale motivaţiei pentru a învăţa

Curiozitatea

În planul învăţării, pentru a descrie dimensiunile cu cea mai mare influenţă asupra reuşitei şcolare, behavioriştii operează cu astfel de termeni ca „recompensă” şi „pedeapsă”. Astfel, comportamentul elevilor poate fi orientat spre realizarea unor acţiuni întru obţinerea remunerării sau întru evitarea. Comportamentul uman este însă mult mai complex, decît atît. Oamenii sînt, în mod natural, curioşi. Ei caută noi experienţe, „savurează” învăţarea unor subiecte noi, găsesc plăcerea în a rezolva jocurile de puzzle, perfecţionîndu-şi astfel, dexterităţile şi dezvoltîndu-şi alte competenţe.

Sarcina majoră a instruirii rezidă în a educa şi a creşte curiozitatea elevilor şi de a o cultiva considerînd-o potenţial motiv de învăţare. Oferirea unor stimuli inediţi, dar nu foarte diferiţi de ceea ce ştiu deja elevii, stimulează mult curiozitatea. Prezentarea stimulilor care sînt completamente nefamiliari elevilor poate produce mai curînd axietate, decît curiozitate. De aceea este necesar să se asigură un echilibru între complexitatea stimulilor şi claritatea acestora. În loc să prezentăm un oarecare fapt sub forma afirmaţiilor categorice, este bine să adresăm elevilor întrebări sau să creăm situaţii-problemă. Acestea vor spori interesul elevilor şi vor alimenta curiozitatea salubră a acestora de a afla mai multe despre subiectul în discuţie. Curiozitatea este un motiv intrinsec de a studia şi, deci, învăţarea nu rămîne a fi dependentă doar de „răsplata” profesorilor.

Autoeficienţa

Termenul de „autoeficienţă” ar putea fi explicitat prin puterea de a gîndi pozitiv. Autoeficienţa este, de fapt, ceea ce psihologii descriu prin „încrederea în propriile forţe” şi „prezenţa convingerii de reuşită”. Abordat din aceste perspective, acest concept poate fi aplicat cu maximă relevanţă motivaţiei de a învăţa. Elevii care au dubii în ceea ce priveşte abilitatea lor de a reuşi nu sînt suficient de motivaţi pentru a învăţa.

Divizarea sarcinilor pe secvenţe şi oferirea unor posibilităţi de a obţine succes la etapele timpurii ale învăţării sînt mijloace prin care se dezvoltă încrederea în sine a elevilor.

Autoeficienţa are patru surse de bază: realizarea performanţelor, experienţa indirectă, persuasiunea verbală şi starea psihologică.

Realizarea performanţelor sînt situaţiile în care elevii au avut succes şi amintirea acestora, în continuare, îi sporesc autoeficienţa. Experienţa indirectă apare atunci cînd elevul conştientizează rolul unui model de succes (permanent sau situaţional) şi încearcă să adopte comportamente sau atitudini ale acestuia. Persuasiunea verbală este secvenţa în care intervine cineva încercînd să convingă elevului că este capabil să realizeze cu succes sarcina respectivă. Sursa finală posibilă a autoeficienţei este starea psihologică – acele sentimente şi trăiri interioare care „asigură” elevul de iminenţa eşecului sau de obţinerea succesului. De exemplu, un elev se poate simţi rău (fizic) atunci cînd are de susţinut un examen. În aceste condiţii, profesorul nu poate întreprinde prea multe acţiuni cu scopul de a ameliora starea elevului. În schimb, în viitor, el ar putea propune elevului respectiv anumite exerciţii de relaxare înainte de probele de evaluare sau chiar un training de desensibilizare şi depăşire a anxietăţii şi fricii.

Atitudinile

Atitudinea este, în realitate, o comoditate iluzorie. Şi asta pentru că, de cele mai dese ori, atitudinile sînt iscusit menajate sau disimultate. Deseori, între atitudine şi comportamentul ostentativ nu există congruenţă. De exemplu, un elev oarecare poate avea o atitudine negativă faţă de un anume profesor, dar întîlnindu-se cu acesta se comportă respectuos, manifestînd o „atitudine binevoitoare”, ceea ce nu ar manifesta şi în discuţie cu fratele.

Pentru profesor este foarte important să cunoască care este atitudinea elevilor săi, cu referire, în special, la conţinutul disciplinei. Modificările spre bine a atitudinii elevului se pot realiza prin următoarele modalităţi:

- oferind un mesaj persuasiv şi bine argumentat;

- modelînd şi / sau încurajînd comportamentele dezirabile şi pertinente;

- inducînd disonanţă între componentele cognitive, afective şi comportamentale ale atitudinilor.

Dacă unui elev i se sugerează să realizeze o anumită acţiune care este absolut contrară atitudinii acestuia, va urma, cu siguranţă, o modificare de esenţă a atitudinii de pînă acum.

Necesităţile

Necesităţile unui elev diferă enorm de cele ale altora. Clasificarea cea mai notorie şi mai des utilizată este ierarhia necesităţilor realizată de A. Maslow, care le împarte pe cinci niveluri distincte: (1) nevoile fiziologice, (2) nevoia de siguranţa, (3) nevoia de dragoste şi afiliere, (4) nevoia de stimă şi apreciere, (5) nevoia de auto-actualizare.