Sistemul de Remunerare

Sistemul de remunerare-privire de ansamblu

Interesul tot mai mare pentru o politică de recompensare izvorăşte din convingerea tot mai evidentă din domeniu şi anume că remuneraţia este nu numai o consecinţă ci şi o premisă a unei activităţi economico - sociale eficiente. În acest sens, concluzia practică ce s-a impus pe plan mondial este că politica salarială, judicios elaborată şi perfect armonizată cu politica generală a întreprinderii, este de natura să stimuleze creşterea eficienţei economice mai mult decât să o afecteze. Prin urmare, o politică eficientă în domeniul salarizarii este necesar, în primul rând, să se înscrie în politica de ansamblu a întreprinderii şi să răspundă, pe de o parte, cerinţelor generale, obiective ale creşterii eficienţei activităţii desfăşurate, iar pe de alta parte, să asigure accentuarea cointeresării salariaţilor nu numai pentru realizarea de performanţe individuale, ci îndeosebi pentru un aport sporit la performanţă globală a întreprinderii pe termen mediu sau lung.

De asemenea, astăzi, în multe ţări ale lumii, dezvoltarea managementului resurselor umane trece printr-o profundă schimbare, în conformitate cu strategiile în domeniul salarizării, care servesc drept fundament pentru elaborarea politicilor salariale, private în general, ca instrumente specifice, operaţionale de realizare a obiectivelor strategice. Politicile salariale constituie din acest punct de vedere, un ansamblu de decizii de acţiuni direcţionale privind obiectivele pe care orice organizaţie şi le propune în domeniu salarizării, precum şi mijloacele de realizare a acestora. Deşi administrarea salarizării este adesea considerată ca o funcţie specializată, totuşi, la fel ca şi alte aspecte ale managementului resurselor umane, dezvoltarea unei politici salariale sau abordarea pe baze ştiinţifice a acesteia este o activitate complexă care impune luarea în considerare a tuturor laturilor de esenţă ale salariului, a sarcinilor şi funcţiilor de bază ale acestuia, a corelaţiilor acestuia cu cele mai diferite variabile economice şi sociale, precum şi a implicaţiilor acestora asupra tuturor intereselor, de cele mai multe ori divergente ale agenţilor economici.

Astfel, pentru posesorul de capital - pentru întreprinzător - salariul constituie, adesea, cel mai important element al costurilor de producţie şi principalul său post de cheltuieli, iar minimizarea acestuia este o cerinţă esenţială a menţinerii şi chiar a creşterii competitivităţii, capacităţii concurenţiale şi a viabilităţii întreprinderii pe piaţă. De aceea se afirmă deseori, că politicile salariale ale agenţilor particulari sunt mai ales politici ale controlului costurilor.

Pentru posesorul de forţă de muncă - pentru angajat- salariul reprezintă venit şi este principalul mijloc de existenţă a sa şi a familiei sale, iar reacţia acestuia va fi de a încerca să maximizeze salariul, nu numai pentru a obţine un minim de subzistenţă, ci de a obţine o remunerare cât mai mare. De aceea, politicile salariale nu trebuie să neglijeze nevoile şi scopurile fundamentale ale oamenilor, salariul fiind un mijloc de a satisface nu numai necesităţile fizice şi biologice de bază ale angajaţilor, ci şi un mijloc de a satisface nevoile sociale şi personale ale acestora. Aceasta cu atât mai mult cu cât, indivizii intră în organizaţii cu speranţa satisfacerii nevoilor lor personale. Organizaţiile au şi ele obiectivul lor, însă esenţialul pentru atingerea acestora constă în a şti să câştige serviciile angajaţilor, să-i motiveze pentru nivele înalte de performanţă, asigurându-se astfel că aceştia vor continua să-şi îndeplinească obligaţiilor faţă de organizaţie.

Aceasta este, de fapt problema esenţială a organizaţiilor care ţine de managementul resurselor umane şi care constă în a reduce diferenţele între nevoile organizaţiei şi nevoile angajaţilor, acceptând nevoile acestora din urmă şi utilizându-se pentru a stimula participarea şi performanţa lor.

În ceea ce priveşte puterea sau autoritatea publică, aceasta priveşte salariul, atât sub aspect economic cât şi social, atât de pe poziţia pieţei muncii cât şi a instituţiilor existente, de pe poziţia echilibrelor economice şi a echilibrelor sociale.