Șomajul

Şomajul (Chômage) reprezintă un fenomen socio-economic care se manifestă prin inactivitate forţată, totală sau parţială, a unui individ sau a unei părţi a forţei de lucru dintr-o ţară. Există două sigle importante (în Franţa): PSERE (population sans emploi â la recherche d'un emploi - populaţie fără loc de muncă, în căutarea unui loc de muncă) şi DEFM (demandeurs d'emploi en fin de mois - solicitatori de loc de munca la sfîrşitul lunii). Prima siglă se referă la definiţia reţinută de BIT (Bureau International du Travail), iar cea de-a doua la statisticile ANPE (Agence Naţionale pour l'Emploi). Şomajul poate fi fricţional sau sezonier, conjunctural sau structural, clasic sau keynesian. Legat de mutaţiile tehnologice, de insuficienţa cererii sau de o încetinire temporară a creşterii economice. Această îndepărtare de piaţa forţei de muncă este adesea sinonimă cu decăderea sau stigmatizarea.

Indiferent de sursele utilizate, şomajul de lungă durată (mai mult de un an) este în progresie constantă. Fie că este vorba de efective, de partea relativă sau de vechimea medie, indicatorii reţinuţi confirmă această tendinţă. Amploarea fenomenului conduce, în consecinţă, la „banalizarea" lui. În realitate, fenomenul cuprinde situaţii foarte eterogene. Astfel, pot fi puse în evidenţă:

- un şomaj de excludere, reprezentativ pentru lucrătorii mai vârstnici;

- un şomaj de inserţie, propriu celor sub 25 de ani;

- un şomaj de reconversiune, legat de restructurările industriale.

Aceste trei componente nu evoluează în acelaşi ritm. Din 1985 şomajul de excludere este în scădere. Dimpotrivă, şomajul de reconversiune - caracterizat de creşterea numărului concedierilor din motive economice, precum şi şomajul de inserţie - corelat cu creşterea procentului activităţii feminine la vârste intermediare - se menţin la un nivel ridicat. Dacă asemenea fenomene se observă în toate ţările membre ale OCDE (Organisation de cooperation et de developpement economiques - Organizaţia de cooperare şi de dezvoltare economică), totuşi, de la o ţară la alta se manifestă importante disparităţi. Numărul şomerilor de lungă durată este foarte mare în unele ţări, pe când alte regiuni sunt, dimpotrivă, relativ ocolite de acest fenomen. Aceste diferenţe depind de diverşi factori. Este vorba, de la caz la caz, de repartizarea populaţiei active, de structurile industriale sau de nivelul de calificare. Trebuie menţionate, de asemenea, şi variabilele instituţionale (influenţa legislaţiei, organizarea protecţiei sociale şi dinamica relaţiilor contractuale).

Şomajul este apreciat ca o expresie a unor dezechilibre atât pe piaţa muncii (când oferta de forţă de muncă este superioară cererii), cât şi pe piaţa bunurilor şi serviciilor (când producţia este inferioară cererii) şi se formează pe baza a două mari procese:

- pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate;

- creşterea ofertei de muncă prin atingerea de către noile generaţii a vârstei legale pentru a se putea angaja (Zamfir, Vlăsceanu, 1993, p. 663).

Acţiunile de combatere combină garantarea resurselor cu politici de calificare şi măsuri de inserţie. Ele devin din ce în ce mai „autonome" (specifice în funcţie de populaţia avută în vedere).

În ultimele decenii, lupta împotriva şomajului a constituit un element de bază în definirea politicilor sociale aplicate în toate ţările membre ale Uniunii Europene. În România, ţară cu statut de asociat UE, se desfăşoară în prezent un important proces de reformă care marchează toate sferele vieţii social – economice şi în cadrul căruia problema şomajului şi problemele şomerilor constituie elementele esenţiale. Combaterea şomajului reprezintă o prioritate a stategiei de reformă, care poate fi soluţionată prin intervenţia statului şi a partenerilor interni şi externi:

- Statul – îndeplineşte principala misiune în echilibrarea balanţei cerere – ofertă pe piaţa de muncă prin elaborarea strategiilor de redresare a economiei, a politicilor eficiente de ocupare, prin crearea cadrului instituţional adecvat şi prin iniţiative legislative care să urmărească dinamica ocupării forţei de muncă;

- Comunităţile locale - pot deveni parteneri importanţi în mobilizartera energiilor locale, în identificarea şi menţinera unor soluţii pentru crearea de noi locuri de muncă;

- Asociţiile – pot constribui la efortul colectiv, potrivit specificului lor, prin elaborarea de politici de ocupare, prin iniţiative legislative, acţiuni cu caracter profesional şi prin alocarea de resurse umane, materiale şi financiare;

- Agenţii economici – trebuie să acorde o atenţie deosebită managementului resurselor umane, în special problemelor referitoare la recrutarea, selecţia, repartiţia, evaluarea şi perfecţionarea permanentă a personalului;

- Instituţiile de cercetare – prin intermediul specialiştilor, au misiunea de a efectua studii şi analize la nivelul pieţei muncii, deosebit de importante pentru activitatera decizională la nivel social – economic;

- Unităţile de învăţământ – trebuie să-şi adapteze programele de instruire la cerinţele pieţei, atât sub aspectul structurii forţei de muncă solicitate, cât şi al nivelului de pregătire cerut;

- Organizaţiile internaţionale – sprijină statele central- şi est – europene, printre care şi România, în efortul de a depăşi fenomenele negative ale tranziţiei la economia de piaţă, inclusiv şomajul, prin programele de asistenţă sub egida Uniunii Europene, a Băncii Mondiale, a Biroului Internaţional al Muncii. În acest context, prin memorandumul financiar semnat de Guvernul României şi Comisia Europeană, Fundaţia Internaţională de Management (FIMAN) a fost delegată să administreze Programul de Măsuri Active pentru combaterea Şomajului (PAEM), program finanţat în întregime din fonduri Phare ale UE. Obiectul central al programului PAEM îl reprezintă contribuţia la procesul de reformă economică şi socială, prin sprijinirea comunităţilor locale în derularea de acţiuni orientate spre combaterea şomajului pe plan local (Costin et al., 1996, p. 10).