Arhivele Evului Mediu în Spațiul European

Introducere

“…este ştiut că vechimea şi organizarea arhivei unei ţări îi fixează definitiv gradul

civilizaţiei sale. Istoria arhivelor este însăşi istoria civilizaţiilor creatorilor lor, deşi ne dăm

bine seama că păstrarea lor n-a fost lucrul cel mai uşor de înfăptuit. Legislaţia, care a dus la

alcătuirea diverselor arhive şi la protejarea materialului arhivistic, este strâns legată de

istoricul lor însuşi.”

Cele dintâi arhive s-au constituit încă din antichitate, în orientul antic, la greci şi la romani. Creatorii de arhive au fost instituţiile politice din stat. Dupa căderea imperiului Roman, activitatea arhivistică este continuată în imperiul Bizantin şi în ţările arabe. Începând cu secolele IV-V apar arhivele instituţiilor bisericeşti şi a centrelor monarhale din Apusul Europei.

Arhivele medievale

Arhivele medievale evoluează pe parcursul trecerii de la feudalism la stat centralizat.

1. Arhivele la începutul feudalismului

Arhivele în timpul orânduirii feudale prezintă mai multe caracteristici. În evul mediu încep să se formeze arhivele feudalilor laici si clerici. De asemenea iau naştere arhivele mănăstirilor, care au păstrat privilegiile acordate de suverani relative la drepturi asupra pământului, la instituirea şi perceperea dărilor şi la imunităţi.

Mai târziu apar arhivele notarilor, care alcătuiau acte de drept privat sau atestau copii autentice. Cu toate că erau mai variate în conţinut totuşi arhivele din această perioadă, din punct de vedere organizatoric , arată o inferioritate faţa de arhivele romane. Faptul este explicabil prin trasformările fundamentale, pe care le suferă societatea. Nu mai exista unitate politică teritorială sau continuitate de domnie şi de administraţie şi de aceea tot ce se poate păstra depinde de şeful local şi de responsabilul arhivelor respective.

Arhivele care se dezvoltă mai organizat sunt arhivele papale care, în anul 649, au fost trecute în catedrala Lateran, sub care nume ajung să fie cunoscute. Reorganizate în 1198, când papa Inocenţiu III dispune păstrarea în registru a copiilor actelor expediate, în cele din urmă vor ajunge la Vatican (1610) unde se găsesc şi astăzi.

Până în secolul IX şi X nu putem vorbi decât de arhivalii emise de demnitari, adică de autorităţi , regală sau imperială. Actele însăşi erau păstrate de destinatar. Că au existat totuşi multe feluri de acte, care nu au ajuns până la noi, ne-o atestă menţiuni din actele care ne-au rămas sau din termenii care au ajuns până la noi pe alte căi şi prin cronici. Aşa avem un Magister census (în perioada Imperiului târziu, funcţionar însãrcinat cu centralizarea tuturor datelor referitoare la cens; în timpul lui Constantinus I, magister census se ocupa de strângerea impozitului senatorial, follis senatorius.), un scriniarius( funcţionar aflat în serviciul arhivelor imperiale), tabularius, scavinus, scabinus şi mai precis ne-o dovedeşte cuvântul de notarius care exista şi în subscrierea diferitelor acte ale regilor si ale seniorilor. Astfel arhivele capătă o tot mai mare extindere , păstrând acte juridice şi diplomatice, cum şi texte literare.

Tot în această vreme încep să se consimtă arhivele notariale. Notarii, care la început apar la curţile feudale şi clericale ca scriitori de acte, fac acest lucru şi pentru laici. Începuturile notariatului se ivesc în statul Longobard. Cu timpul procedeul se laţeşte şi notarii formează o breaslă de cea mai mare importanţa . Ei vor fi aceia care redactează dar şi păstrează copiile actelor private. Meseria pare să fi fost bănoasa, fiindcă până astăzi, în Italia şi în alte parţi sunt familii de notari care n-au schimbat meseria din sec. XII si XIII până astăzi. În modul acesta s-a păstrat şi arhiva în serii continui.

2. Arhivele în perioada fărmiţării feudale

Statul feudal nu mai dădea cetăţeanului garanţia necesară pentru păstrarea actelor publice care îi recunoşteau posesia bunurilor sale materiale. Organele locale, care şi-au asumat această posibilitate prin încrederea din partea concetăţenilor şi care participau la tranzacţii , ca să nu aibă contestaţii din partea lor, au chibzuit că este necesar sa păstreze actele lor drept justificare ulterioară. Astfel au luat naştere cunoscutele Gesta municipalia care stau la originea arhivelor orăşeneşti. Aceste acte , la început păstrate de funcţionarii care le lucrau, încep să intre într-un local , care e al sfatului, al curiei, devin astfel Archivum curiae, o arhivă al sfatului respectiv pusă la dispoziţie comunităţii. Asfel s-a ajuns la formarea “arhivelor comunelor”.