Reforma sistemului instituțional comunitar în contextul extinderii UE

De-a lungul istoriei sale Uniunea Europeană a cunoscut o multitudine de schimbări, reforme, perfecțiuni, deoarece o data cu aderarea țărilor care au făcut componența prezentă astăzi, a fost nevoie mereu de noi schimbari în plan instituțional, social sau economic.

Aderarea altor state pe lângă cele constitutive la început a dus la necesitatea unor reforme majore a sistemului institutional comunitar. Astfel, prin tratatele institutive sistemul instituțional al UE a cunoscut numeroare schimbări.

Tratatul de la Paris sau Tratatul instituind Comunitatea Economicã a Cãrbunelui și Oțelui semnat la 18 aprilie 1951, instituie următoarele instituții: Înalta Autoritate; Consiliul de Miniștri; Adunarea Comunã și Curtea de Justiție.

Consiliul de Miniștri este principala instituție decizională a Uniunii Europene. Consiliul asigura coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre, dispune de puterea de decizie &laquo. Echipele guvernamentale din fiecare stat membru își trimit reprezentanții în acest Consiliu, unde susțin și promovează în special interesul statului respectiv. Membrii Consiliului de Miniștri angajează prin voturi guvernele pe care le reprezintă și sunt responsabili din punct de vedere politic în fața Parlamentului statului din care provin. Consiliul de Miniștri nu are un caracter permanent: întâlnirile se organizează de câte ori apar probleme presante pe agenda. Ele sunt axate pe teme cum ar fi agricultura, finanțele și politica externă, la dezbateri participând miniștrii de resort din țările membre. Pentru adoptarea diferitelor măsuri este nevoie de votul majorității, cu urmatoarele excepții: admiterea de noi membri și schimbări radicale de orientare politică, unde este necesară unanimitatea. Consiliul de Miniștri trebuie să aprobe măsurile adoptate de către Comisia Europeană și să-i furnizeze acesteia direcțiile principale de acțiune.

La nivelul Uniunii Europene există instituții cu orientare supranațională - Comisia, Parlamentul European și Curtea de Justiție – și instituții cu orientare interguvernamentală: Consiliul de Miniștri și Consiliul European. Comisia este alcătuită din reprezentanți numiți de statele membre pentru o perioada de cinci ani. O data numiți, acestia nu mai reprezintă interesele propriilor guverne, ci întruchipează ideea de unitate europeană. De altfel, ei își depun un jurământ de credință față de Uniunea Europeana. Comisia simbolizează sș asigură funcționarea ideii de integrare supranațională mai mult decât orice organism. Tratatul de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967, cunoscut și sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic si o Comisie unică a Comunităților europene”, a avut drept obiect unificarea instituțiilor de structura a celor 3 Comunități europene. Astfel, la nivel decizional rezultă un organism unic, Consiliul de Miniștri, iar la nivel executiv rezultă o singura instituție - Comisia europeană.

Comisia este cea mai mare instituție a Uniunii Europene din punct de vedere al efectivului său de 15000 de angajați, din care 20% lucrează în domeniul traducerilor și interpretărilor, iar 80% în sfera Direcțiilor Generale și serviciilor descentralizate.

Începută în 1955, la inițiativa a doi comisari nordici, reforma Comisiei vizează adaptarea acesteia la necesitățile în continuă schimbare a Uniunii Europene, și are ca ținte managementul financiar al resurselor financiare, precum și procedura legislativă.

În cazul primelor două au fost derulate proiecte de modernizare care aveau menirea să introducă principiile controlului financiar, auditul intern, achizițiile publice transparente, a descentralizării deciziei în domeniul resurselor umane de la Directoratul General IX la celelate directorate specializate.

În ce privește procedura legislativă, reforma s-a concentrat pe ideea unei legiferări mai responsabile, realizată prin reducerea numărului propunerilor legislative în paralel îmbunătățirea mecanismelor de consulare anterioare și concomitente conceperii propunerii legislative.

Actul Unic European relanseazã construcția europeană, atât economic (desăvârșirea pieței interne, punerea în practică a unei politici de cercetare și tehnologizare, întãrirea Sistemului Monetar European), cât și instituțional (extinderea votului majorității calificate, lărgirea rolului Parlamentului European, dezvoltarea unui spațiu social).