Geopolitică - studiu de caz - Italia

Poziţia geografică

Republica Italiană se află în sudul Europei, mai precis în Peninsula Italica şi are ca state vecine Franţa(stat membru fondator al Uniunii Europene, o republică semi-prezidenţiala democratică guvernată conform constituţiei celei de-a Cincea Republici Franceze, aprobată în 28 septembrie 1958.) la nord-vest, Elveţia(stat federal situat în Europa Centrală, constituţie federală adoptată în 1848 apoi modificată în 1999) şi Austria(federaţie în Europa Centrala) la nord, iar Slovenia(obţine independenţa faţă de Iugoslavia la data de 25 iunie 1991 şi devine republică) la nord-est; Italia inconjoară statele San Marino(unul dintre cele mai mici state independente din Europa, republică), Vatican(stat ecleziastic ce are ca şef de stat papa) şi are o enclavă numită Campione d’Italia. Este un stat suveran cu capitala situată în oraşul Roma, o republică ce are ca preşedinte pe Giorgio Napolitano

Epoca Risorgimento şi post-Risergimento

Cucerirea Romei se încheie faza eroică a mişcarii de Risorgimento(unitate). Unitatea nu este realizată în întregime. Provinciile Trentino, Trieste, Istria, litoralul dalmat, rămân sub dominaţie austriacă. Protagoniştii acestei ere părăsesc scena politică, Mazzini în 1872, Victor-Emmanuel al II-lea şi Pius al IX-lea in 1878, Garibaldi în 1882. Regatul trebuie să se obişnuiască cu viaţa naţională, cu servituţiile sale economice şi politice. Dreapta istorică se uzat la putere, papa refuză să fie de acord cu Legea garanţiilor din 13 mai 1871, care îi permiteau să păstreze prerogative suverane, libertatea de acţiune şi o rentă anuală de 3,5 milioane de lire, în schimbul recunoaşterii Romei drept capitală. Înarmat cu prestigiul pe care i-l conferea recunoaşterea, prin Conciliul de la Vatican, a infailibilităţii doctrinare, Pius a IX-lea se consideră prizonier voluntar în palatul său, iar succesorii îl vor imita până în 1929. Prin actul „Non expedit”, el impune catolicilor italieni interdicţia morală de a candida pentru mandate elective. Dreapta este slăbită şi într-o naţiune săracă, ce număra 78% analfabeţi, proporţia celor cu drept de vot se reduce lo o minoritate de proprietari

Între burghezia din nord şi marii latifundiari din sud, preocupaţi de progres economic,dar al căror conservatori sociali se neliniştesc în faţa nemulţumirii maselor şi a socialismului, se stabileşte un modus vivendi pentru exerciţiul puterii. Stilul autoritar a lui Bismark, lipsa unei tradiţii democratice parlamentare îi seduc pe oamenii de stânga. Concepţia unui stat autoritar şi ierarhizat este împărtăşită de regele Umberto I şi de soţia sa, regina Margherita.

Din 1876 până în 1887, Augostino Depretis domină viaţa politică. El excelează în unirea majorităţii şi opoziţiei pe baza intereselor respectării într-un climat de corupţie, care, sub aparenţa respectării legalităţii, goleşte partidele de conţinutul lor ideologic pentru a le defini ca nişte grupuri de apărare a ordinii instituite. Legea electorală din 1882 sancţionează acest compromis, printr-o coborâre a censului care favorizează mica burghezie şi creşte numărul de alegători la peste două milioane(7% din populaţie).

Sicilianul Francesco Crispi (1819-1901), vechi tovarăş al lui Garibaldi, a raliat monarhiei politica de apropiere sistematică faţă de Viena şi Berlin. El rămâne la guvernare din 1887 pană în februarie 1891. Crispi revine la putere în decembrie 1893, se instalează o tensiune în raporturile cu Franţa, materializată printr-un război al tarifelor vamale, catastrofal pentru economia Peninsulei. Autoritar şi inflexibil, Crispi comprimă agitaţiile sociale şi reia expansiunea colonială

Ultimii cinci ani ai secolului al XIX-lea au fost cei mai agitaţi ai monarhiei parlamentare. Rapida creştere industrială accentuează dezechilibrele sociale. Recoletele slabe şi creşterea costului vieţii provoacă un val de revolte rurale şi urbane ce culminează la Milano, în mai 1898. Între timp, Di Rudini, lichidase sechelele aventurii coloniale, renunţând în Tunisia, în schimbul garanţiilor pentru colonia italiană. După ce a reprimat cu brutalitate revolta milanezilor şi i-a vânat pe socialişti, regele l-a chemat la guvernare pe un generalul Pelloux, care trecea drept liberal.