Principiile politicii de mediu în Uniunea Europeană

PRINCIPIILE POLITICII DE MEDIU IN UNIUNEA EUROPEANA

Politica de mediu a Uniunii Europene s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de protecţie a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii ’90 să treacă printr-un proces de orizontalizare şi să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum şi pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilităţii financiare pentru daunele cauzate mediului. Aparitia principiilor in politica ambientala a Comunitatii s-a produs in cadrul procesului de elaborare a PAM I, la initiative delegatiei germane, care a propus un set de 10 astfel de principii.

Principiile dreptului mediului sunt acele reguli esentiale, de maxima aplicabilitate, care stau la baza ramurii de drept. (Marinescu, 2003. Pg. 46)

Această evoluţie conduce la delimitarea următoarelor principii care actioneaza pe plan intern:

Protectia mediului trebuie sa constituie un element central al politicii economice si sociale a statului.

- Principiul „Poluatorul plăteşte”

Acest principiu are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile publice - altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producţie al bunurilor şi serviciilor ce cauzează poluarea.

Acest principiu a fost formulat pentru prima oară de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) în 1972, având ca semnificaţie „cerinţa imputării poluatorului a costurilor de mediu, considerate ca externalităţi“. Aceste „costuri externe“ de obicei nu sunt suportate de cel ce poluează, ci de întreaga societate. Pentru a se corecta această inechitate, costurile legate de poluare se „internalizează“ la producător, pe calea recunoaşterii juridice a principiului „poluatorul plăteşte“. În acest fel, poluatorul plăteşte măsurile luate pentru satisfacerea cerinţelor standardelor de mediu in vigoare.

Principiul 21 din Declaraţia de la Stockholm (1972) stipulează că “statele au datoria de a face, în aşa fel încât, activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor sau sub controlul lor să nu cauzeze nici o pagubă mediului altor state”.

Acest text stabileşte responsabilitatea statelor în materie de protecţie a mediului pe plan internaţional şi poate fi considerată ca fundamentul principiului poluator – plătitor internaţional. Putem să ne gândim că este perfect legitim ca ţările poluatoare să fie acelea care plătesc, adică să preia asupra lor costurile luptei împotriva poluării transfrontiere la originea căreia se află.

Dar, pe cât de facilă este pe plan naţional aplicarea principiului poluator – plătitor pentru agenţi economici supuşi aceleiaşi jurisdicţii, pe acelaşi teritoriu şi cărora li se pot aplica sancţiunile prevăzute de lege, pe atât de problematică este aplicarea acestui principiu pe plan internaţional.

De fapt, în cazul poluării transfrontaliere nu există nici mecanisme, nici motivaţii care să determine statele să aplice principiul poluator – plătitor.

Tendinţa ar fi mai curând inversă: în cazul externalităţii unidimensionale nimic nu determină ţara poluatoare să plătească, cu exceptia eventualelor sancţiuni, în virtutea dreptului internaţional. În cazul externalităţii reciproce vor fi numeroşi acei “pasageri clandestini” căci nimeni nu este înclinat să plătească pentru binele public, decât dacă toţi sunt convinşi că beneficiul net al unei cooperări globale va fi superior celul al unei politici “fiecare pentru sine”. Ne putem imagina două dimensiuni pentru a ieşi din acest impas: motivaţiile “externe” şi elaborarea altor principii economice care să introducă un soi de motivaţii interne, într-un fel endogen.

Motivaţiile pe care le numim “externe” provin în mod esenţial din aceea că mediul poate constitui un element, printre altele, în cadrul unor negocieri internaţionale mai curând globale, în care se amestecă mize industriale, comerciale, diplomatice, legate de securitate şi altele.

Astfel, o ţară poluatoare poate fi determinată să facă concesii, acceptând măsuri de luptă împotriva poluării pe care nimic n-ar fi determinat-o să le ia din pură logică economică. Şi asta, deoarece mediul devine, din ce în ce mai mult, un element în cadrul strategiilor şi negocierilor internaţionale. Exemplele sunt numeroase: controversa europeană asupra ploilor acide a avut în fundal intense conflicte industriale, mai ales în cazul industriei de automobile, Protocolul de la Montreal relativ la substanţele care afectează pătura de ozon etc.

Faptul că principiul poluator – plătitor se sprijină pe o logică economică sănătoasă, nu exclude anumite ambiguităţi şi dificultăţi în interpretare, lucru confirmat de problemele internaţionale. Aceste dificultăţi impun o mai riguroasă definire a principiului poluator – plătitor şi a câmpului său de aplicare.

În primul rând, s-ar cuveni să fie clarificate relaţiile între principiul poluator – plătitor, principiul economic şi responsabilitate, principiu juridic. După definiţiile date de OCDE şi de UE, principiul poluator – plătitor nu prevede deloc responsabilitatea juridică pentru că poluatorul nu este definit. După cum am văzut, este vorba de a interveni cât mai eficace cu putinţă, oricare ar fi responsabilităţile. Trebuie remarcat faptul că principiul poluator – plătitor nu vizează desemnarea unui responsabil, ci verigile din lanţul poluant asupra cărora este cel mai eficace să se acţioneze, atât pe plan economic, cât şi pe plan administrativ. Se poate observa totuşi o apropiere între această filosofie şi principiul responsabilităţii obiective, conform căruia eşti obiectiv responsabil de un prejudiciu, chiar în absenţa unui viciu. Există astfel, o tendinţă de a dori ca principiul poluator – plătitor să fie raliat la responsabilitatea obiectivă, cu atât mai mult cu cât câmpul de aplicare al principiului poluator – plătitor este pe cale să se extindă până la măsuri de suportare a daunelor.