Sinodul II Ecumenic

Introducere

Sinoadele Ecumenice reprezintă cea mai importantă parte a istoriei creștine de după Pogorârea Sfântului Duh. Hotărârile luate la aceste sinoade, indiferent de ce natură au fost, sunt, până și în ziua de azi ținute la mare cinste și sunt împlinite cu sfințenie, ele fiind un izvor nesecat de credință, dișciplină și morală creștină. Primul Sinod a avut loc la Niceea în anul 325, iar ultimul s-a ținut tot la Niceea, în anul 787. Astfel, Biserica, în cei 462 de ani a formulat întreaga doctrină pe care se bazează și a reliefat fiecare amănunt al ei pentru a combate ereziile acelor vemuri. Și pentru a stabiliza credința creștină, oferindu-ne, astfel, un ,,manual de instrucțiuni" după care, noi ca Biserică, trebuie să ne ghidăm.

Sinoadele Ecumenice au urmărit, în principuiu, să-și reolve problemele majore pe care le întâmpinaseră, astfel, întrunindu-se Părinți aleși precum, Grigorie de Nazianz, Chiril al Ierusalimului, Nicolae al Lichiei, Spiridon al Trimitundei și folosidu-se de scrieri cu o imensă însemnătate teologică au combătut nu doar pe ereticii acelor vremuri ci și pe cei care au apărut la multe secole după ce s-a încheiat ultima ședință a ultimului Sinod.

Sinoadele Ecumenice au fost convocate de către împărații Imperiului Bizantin, prin chemarea episcopilor Bisericii pentru a lua anumite hotărâri cu impact universal. Toate s-au oficiat în partea de Răsărit, dar la majoritatea episcopul Romei, își trimitea un delegat care să participe.

Pentru Biserică era deosebit de imortată victoria asupra ereziilor, această victorie, reprezenta de fapt o curățire a Bisericii, căci, de cele mai multe ori, cei care căzuseră în erezie au căzut din sânul Bisericii, iar ei încă erau în Biserică căci încă nu primiseră anatema. Foarte important de spus este faptul că ereticii nu se considerau eretici, cel puțin adepții ereziilor, căci despre întemeitorii lor nu știu ce să spun, având în vedere că Arie și înființat propia erezie pentru a se răzbuna, Macedoniu la fel, niște frustrați care, din păcate au tras și pe alții în întuneric, după ei. Așadar, ereticii considerau că ei reprezintă adevărata Ortodoxie, precum sectarii de astăzi, astfel că prin aceste sinoade s-a urmărit lămurirea lor și încercarea de a-i reintegra în Biserică . Știm că la Sinodul al II-lea Ecumenic au participat și 36 de episcopi pnevatomahi, pentru ca aceștia să înțeleagă că greșesc și să se îndrepte, din păcate acest lucru nu s-a întâmplat.

În cele ce urmează am să încerc să prezind cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, care a fost ținut la Constantinopol, în anul 381.

Capitolul I:

1.1 Teodosie, Creatorul Imperiului Roman Creștin

Imperiul Roman, după moartea lui Constantin cel Mare, a fost condus de către mai mulți împărați care ba priveau Creștinismul într-un mod genereal, astfel neinteresându-i de problema ereziei, dând frâu libertății lor de exprimare, sau alții care erau atât de indulgenți încât au repermis păgânilor să-și redeschidă templele, Iovian a fost unul dintre acești împărați. Știm că acest Iovian nu a condus Imperiul decât câteva luni, căci în februarie 364 are să moară subit.

La conducerea Imperiului ajung Valentinian în Apus și Valens în Răsărit. Pe noi ne interesează mai mult ce s-a întâmplat în timpul domniei lui Valens. Știm că Valens era arian, iar acest lucru l-a făcut să nu fie deloc tolerant cu adepții Creștinismului pur, organizând chiar și câteva persecuții, cu toate că acestea nu au fost nici prea severe nici sistematice, poporul răsăritean a fost într-o mare neliniște în timpul domniei lui.

În această perioadă, atât Imperiul Roman de Apus cât și cel de Răsărit, se aflau într-un moment dificil, purtând lupte grele cu popoarele germanice. Valens se aflan la Adrianopol, într-o campanie împotriva goților, când la 9 august 378, este străpuns de sabia inamică, eliberându-se, poporul răsăritean de o parte din neliniștea acumulată în timul domniei lui. Fratele său, Valentinian, murise cu 2 ani în urmă, iar la tron ajunse-se Grațian.

În 19 ianuarie 379, împăratul Grațian, îl ridică pe generalul său, Teodosie la rang de împărat și îi încredințează partea de răsărit a imperiului pentru a o administra. Teodosie nu fuse-se botezat, decât după acest eveniment, devenind un adept devotat al crezului niceean.El s-a dovedit a fi un împărat foarte dedicat problemelor Bisericii, ba chiar și-a dedicat mult mai mult timp rezolvării problemelor bisericești, decât rezolvării problemelor Statului. Datorită acestui fapt primește numele de ,,cel Mare" și este considerat ,,Creatorul Imperiului Roman Creștin".