Reforma sistemului instituțional comunitar în contextul extinderii UE

1. Introducere

Uniunea Europeană este una din cele mai importante „construcţii” sau comunitate de state din lume, ce îşi are fundamentul din ideea omului politic francez Robert Schuman (ministru al afacerilor externe al Franţei), inspirat de economistul şi politicianul francez Jean Monnet, care ca şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa a propus ca producţia de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania să fie administrată de un organism supranational, cu scopul de a schimba rosturile unui domeniu care a servit războiului.

Practic, planul cel mai profitabil pentru unitatea Europei (ce a rămas sub numele de Planul Schuman de Integrare Europeană) a condus la reconcilierea Franţei şi Germaniei prin aplicarea ideii propuse de Monnet. 9 mai 1950 a fost ziua procesului de unificarea europeană (deşi primul tratat a fost semnat un an mai târziu), ce a fost declarată şi Ziua Europei.

Nu după mult timp, 18 aprilie 1951, a fost încheiat şi semnat de 6 state (Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, Franţa şi Germania) Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene a Cărbunelui şi Oţelului, pe o perioadă de 50 de ani, urmând să fie ratificat şi intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Instituţiile care au fost fondate prin existenţa acestui tratat au fost:

- Înalta Autoritate – executivul comunitar însărcinat cu îndeplinirea Tratatului şi având sediul la Bruxeles ce era format din 9 membri desemnaţi de cele 6 guverne;

- un Consiliu de Miniştri – înfiinţat la cererea Olandei cu scopul de a da avize conforme în anumite situaţii;

- o Adunare Parlamentară – cu rol de control democratic;

- o Curte de Justiţie, ca organ jurisdicţional al Comunităţii cu scopul de a asigura respectarea normelor comunitare;

Continuarea construcţiei europene as-a realizat pe 1-3 iunie 1995, în Italia având ca scop proiectarea unei Pieţe Comune deschise economiei şi energiei nucleare, care era considerată mult mai importantă decât o uniune militară sau politică. Raportul Spaak este consecinţa întâlnirii statelor în Italia, ce susţine nevoia de a ceea o comunitate a energiei nucleare. După un an, la 26 iunie 1956, la Bruxelles, în cadrul unei conferinţe interguvernamentale şi în baza Raportului Spaak, au fost create două noi comunităţi:

- Comunitatea Economică Europeană (CEE) – viza crearea unei pieţe comune generalizate, prin crearea unei economii de ansamblu a economiilor statelor membre;

- Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) – urmărea utilizarea paşnică a energiei nucleare, o solidaritate sectorială;

Cele două tratate CEE şi CEEA au fost semnate la 25 martie 1957, la Roma, urmând ca să intre în vigoare la 1 ianuarie 1958, el fiind cunoscut şi sub denumirea de Tratatul de instituire a Comunităţilor Economice Europene. Tot atunci a fost semnată şi Convenţia cu privire la instituţiile comune ale Comunităţilor – Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie.

Prima decizie luată în vederea creării unei instituţii comune a fost adoptarea Convenţiei cu privire la instituţiile comune, ce a avut ca finalitate Tratatul de la Bruxelles (1965) de instituire a unei Comisii unice şi a unui Consiliu unic. Ulterior celor 6 state fondatoare li s-au alăturat în 1972 Marea Britanie, Irlanda, Danemarca; în 1981 Grecia; 1986 Spania şi Portugalia, iar în 1995 Austria, Finlanda şi Suedia.

Odată cu aderarea Spaniei şi Portugaliei, în februarie 1986 la Bruxelles şi Haga se semnează Actul unic European, ce intră în vigoare la 1 iulie 1987 şi stabileşte termenul de 31 decembrie 1992 pentru realizarea definitivă a Pieţei Unice, reglementând mişcarea liberă a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi a persoanelor în comunitate, fiind şi oficializat Consiliu European.

Unul dintre cele mai importante tratate cu cea mai mare realizare a construcţiei europene prin instituirea Uniunii Europene şi prin modificările aduse celorlalte tratate este Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene ce a fost semnat la 7 februarie 1992 şi intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Următorul tratat care aduce noutăţi (ce privesc forţa de muncă, libera circulaţie a persoanelor, noi Atribuţii Parlamentului, Politica Externă şi de Securitate Comună) este semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999 şi se numeşte Tratatul de la Amsterdam.

Tratatul care aduce o importantă reformă în cadrul instituţional este Tratatul de la Nisa semnat la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003. După acest tratat se încearcă semnarea Tratatului de instituirea a unei Constituţii pentru Europa de toată UE, urmând ca apoi la Conferinţa interguvernamentală de la Lisabona, 18 octombrie 2007, şefii de stat sau de guvern să aprobe textul Tratatului de reformă a Uniunii Europene (Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţilor Europene) care a fost semnat de toate statele Uniunii Europene(13 decembrie 2007), urmând ca să fie ratificat. Republica Cehă urmează să-şi depună instrumenetele de ratificare în Italia (statul depozitar al acestora), iar dacă depunerea se va face în cursul lunii noiembrie 2009 atunci Tratatul de la Lisabona va intra în vigoare de la 1 decembrie 2009. Preşedinţia suedeză este cea care ar putea convoca un summit european pentru a pregăti punerea în aplicare a Tratatului

2. Parlamentul European

Parlamentul European îşi are originile din Tratatul de la Roma din anul 1957, însă atunci avea denumirea de Adunare şi avea să aibă de atunci mult timp în continuare rol consultativ. Actul Unic European a adus modificări la Tratatele de instituire a Comunităților Europene și a stabilit cooperarea politică europeană. Odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European- Tratatul de la Maastricht, denumirea de „Parlament European” (pe care Adunarea o utilizase din 1962) a devenit oficială.