Extras din curs
Capitolul IV. Securitatea socială din România în perspectiva aderării la Uniunea
Europeană
În perioada de pregătire pentru aderarea la Uniunea Europeană, ţările
candidate depun eforturi pentru modificarea cadrului legislativ şi instituţional specifice
sistemelor politice comuniste, adaptându-se principiilor şi standardelor din Statele
Membre ale UE. Concomitent, ţările candidate trebuie să se adapteze şi modificărilor
permanente din Uniunea Europeană, caracteristice procesului de aprofundare a
integrării.
Unul dintre criteriile de aderare la Uniunea Europeană îl reprezintă preluarea
acquis-ului comunitar. Acest criteriu este dificil de realizat de către ţările candidate
deoarece presupune atât negocieri bilaterale pe capitole de legislaţie europeană, cât
şi procese interne de adaptare legislativă şi instituţională.
Orice stat are obligaţia de a-şi proteja cetăţenii. De aceea, numărul mare şi în
creştere al cetăţenilor români care lucrează în străinătate a generat creşterea
preocupărilor statului român pentru protecţia socială a acestor persoane. Importanţa
politică a integrării europene pentru România şi necesitatea protejării intereselor
cetăţenilor români impun o analiză a modului în care se desfăşoară, în domeniul
securităţii sociale a lucrătorilor migranţi, aderarea României la Uniunea Europeană.
În România, pregătirea pentru aplicarea regulamentelor comunitare de
coordonare a sistemelor de securitate socială se realizeză prin încheierea şi aplicarea
de acorduri bilaterale cu Statele Membre, acorduri care respectă principiile
coordonării. De asemenea, cadrul legal şi instituţional din România a fost modificat în
vederea aplicării regulilor de coordonare de la data aderării la Uniunea Europeană.
Eforturile naţionale în această direcţie trebuie, însă, continuate astfel încât aplicarea
regulamentelor de coordonare să nu genereze probleme.
În acest capitol sunt investigate progresele înregistrate în procesul de adaptare
a cadrului legislativ şi instituţional din România la prevederile comunitare în domeniul
coordonării sistemelor de securitate socială, astfel încât să poată fi identificate
punctele tari şi slabe ale procesului de pregătire a aderării în acest domeniu şi
modalităţile în care deficienţele existente pot fi corectate.
De asemenea, prezentarea efectelor aplicării regulamentelor comunitare de
coordonare a sistemelor de securitate socială în alte State Membre, după aderarea
acestora la Uniunea Europeană, poate fi utilă pentru a estima impactul aplicării
acestora în România de la data aderării.
4.1. Evoluţia sistemului de securitate socială din România
Dreptul securităţii sociale are în vedere norme juridice care reglementează o
redistribuire financiară urmărind, pe de o parte, constituirea unor fonduri specifice şi,
pe de altă parte, repartiţia acestor fonduri către beneficiarii care se confruntă cu
anumite riscuri sociale, pentru o perioadă de timp. Conceptului de „drept al securităţii
sociale” îi este asociată noţiunea de „sistem de securitate socială”. Securitatea
socială poate include, pe lângă asigurările sociale, şi asistenţa socială.
Asigurările sociale sunt partea componentă a sistemului de securitate socială,
având ca obiectiv principal acordarea unor prestaţii în bani sau servicii persoanelor
asigurate aflate în imposibilitatea obţinerii veniturilor salariale în anumite situaţii de
risc (incapacitate temporară sau permanentă de muncă, maternitate, bătrâneţe,
şomaj, etc.). Sistemul de asigurări sociale se bazează pe colectarea fondurilor de la
asiguraţi şi distribuirea prestaţiilor către cei confruntaţi cu situaţia de risc asigurată
sau către urmaşii acestora.
Spre deosebire de prestaţiile de asigurări sociale, care sunt contributorii,
prestaţiile de asistenţă socială sunt necontributorii.
În cadrul sistemului naţional de securitate socială, asigurările sociale şi
asistenţa socială acoperă riscurile sociale cu care se poate confrunta un cetăţean.
Imediat după apariţia primului sistem de protecţie socială, în Germania, în
1883, au fost adoptate şi în România primele reglementări privind protecţia
lucrătorilor
248
.
Astfel, în 1885, a fost adoptată legea minelor, care instituia asigurările sociale
obligatorii pentru mineri şi lucrătorii din industria petrolieră, precum şi înfiinţarea unor
248
Într-un raport al OIM din 1965, România este menţionată printre cele patru ţări (alături de Germania,
Luxemburg şi Suedia) în care au existat, înainte de primul război mondial, regimuri de pensii bazate pe
asigurarea socială obligatorie.
________________________________________
case de ajutor şi a unei case de pensii, ale căror fonduri erau constituite din
contribuţia egală a patronilor şi muncitorilor.
În 1902 a fost adoptată legea meseriilor, care prevedea un sistem de asigurări
sociale pe baze corporatiste, beneficiarii fiind exclusiv meseriaşii.
Legea pentru asigurările muncitoreşti din 1912 reglementa asigurările
obligatorii. Beneficiarii erau asiguraţi pentru maternitate, boală, bătrâneţe, accidente
de muncă. Potrivit acestei legi, acoperirea riscului în caz de accident cădea în sarcina
patronului, iar riscurile provenite din boală cădeau în sarcina muncitorului.
Contribuţiile pentru pensia de bătrâneţe erau plătite în părţi egale de către muncitor,
patron şi stat.
În 1918, în România funcţionau deja trei legi de asigurări: legea românească în
vechiul regat (legea Neniţescu din 1912), o lege maghiară în Ardeal şi una austriacă
în Bucovina.
249
Cea mai importantă reglementare din perioada interbelică a fost legea
Ioniţescu, din 1933, care stabilea unificarea asigurărilor sociale pe întreg teritoriul
naţional. De asemenea, legea prevedea plata cotizaţiilor de asigurări sociale în părţi
egale de către patron şi salariaţi, asimilarea bolilor profesionale cu accidentele de
muncă, plata ajutoarelor pentru incapacitate de muncă din prima zi de boală. Spre
deosebire de reglementările anterioare, legea Ioniţescu nu prevedea acordarea de
pensii de bătrâneţe, acest drept fiind reintrodus în 1938.
După instaurarea regimului comunist, toate fondurile de asigurări sociale
publice sau private au fost incluse în bugetul de stat, prin Legea nr. 10/1949. După
1949, asigurările sociale devin pilonul de bază al protecţiei sociale în România,
alocaţiile de şomaj şi cele de asistenţă socială nefiind recunoscute.
250
Cheltuielile
pentru protecţie socială se concentrau pe diverse categorii de pensii (de bătrâneţe,
invaliditate, urmaş), dar se acordau şi alte prestaţii (pentru boală, deces, maternitate).
S-a creat, totuşi, baza unui sistem modern de securitate socială, cu grad ridicat de
acoperire a lucrătorilor şi o gamă variată de prestaţii.
249
Marian Preda (coord.), „Sistemul de asigurări de pensii în România în perioada de tranziţie:
probleme majore şi soluţii”, Studiul nr. 9, Institutul European din România – Studii de impact (PAIS II),
Bucureşti, 2004
250
Marian Preda (coord.), op. cit.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Asigurari si Protectie Sociala.doc