Audit intern

Conceptul de audit

Termenul de „audit“ provine din limba latină de la cuvântul „audit - auditare“, care are semnificația „a asculta“. Englezii îi dau semnificația de verificare, revizie contabilă, bilanț. Despre audit se vorbește de pe vremea asirienilor, egiptenilor, din timpul domniei lui Carol cel Mare sau a lui Eduard I al Angliei. Istoria economică delimitază mai multe etape ale auditului, diferențiate în funcție de categoria socială care ordona auditul, numiți ordonatori de audit, în funcție de auditori și de obiectivele auditului. Până la începutul secolului al XVIII-lea, auditul era ordonat de regi, împărați biserică și de stat cu un singur obiectiv: cel de pedepsire a hoților pentru fraudă și prevenirea unor astfel de fapte cu scopul de a proteja patrimoniul propriu al acestei entități. Auditorii erau numiți din rândul preoților și primau calitățile morale ale acestora. Auditul a fost cunoscut de asemenea la începuturile secolului al XVIII-lea, fără a fi precizată data exactă sau localizarea geografică într-un stat. Frământata istorie a secolului al XVIII-lea până la jumătatea sec. al XIX-lea a produs schimbări și în rândul ordonatorilor de audit. Statele, tribunalele jurisdicționale și acționarii au luat locul vechilor clase sociale, iar auditorii erau preferați din categoria celor mai buni contabili. Auditul și-a extins obiectivele asupra reprimării fraudelor, a pedepsirii celor care le produceau și a căutării soluțiilor, pentru păstrarea integrității patrimoniului. Sfârșitul secolului al XIX-lea a conturat relația între audiați și auditorii aleși din rândul profesioniștilor contabili sau juriști. Obiectivele lor erau atestarea realității situațiilor financiare, cu scopul de a evita erorile și fraude. În primele patru decenii ale secolului XX, auditul era realizat de profesioniștii specializați în audit alături de contabili. Lucrările erau comandate de stat și de acționari. În accepțiunea folosită în prezent, utilizarea conceptului de audit s-a accentuat în perioada crizei economice din 1929 din SUA când, pe fondul recesiunii economice, companiile cotate la bursă erau obligate să plătească importante sume de bani pentru achitarea prestației auditorilor externi care efectuau certificarea conturilor. După traversarea crizei economice, auditorii interni au fost păstrați și utilizați în continuare deoarece aceștia dobândiseră cunoștințe vaste în utilizarea metodelor, tehnicilor și instrumentelor financiar-contabile.

Activități de audit s-au realizat în decursul timpului și în România, dar purtau alte denumiri. Utilizarea termenului de audit în accepțiunea folosită în prezent este relativ recentă și se plasează în perioada crizei economice din 1929 din Statele Unite ale Americii, când întreprinderile erau afectate de recesiune economică și trebuiau să plătească sume importante pentru auditorii externi care efectuau certificarea conturilor tuturor întreprinderilor cotate la bursă.

Marile întreprinderi americane foloseau deja serviciile oferite de Cabinete de Audit Extern, organisme independente care aveau misiunea de a verifica conturile și bilanțurile contabile și a certifica situațiile financiare finale. Pentru a-și îndeplini atribuțiile cabinetele de audit efectuau o serie de lucrări pregătitoare de specialitate, și anume: inventarierea patrimoniului, inspecția conturilor, verificarea soldurilor, diferite sondaje etc., care au crescut semnificativ costurile auditării.

Întreprinderile au început să-și organizeze propriile Cabinete de Audit Intern, în special pentru reducerea cheltuielilor, prin preluarea efectuării lucrărilor pregătitoare din interiorul entității, iar pentru realizarea activității de certificare au apelat în continuare la Cabinete de Audit Extern, care aveau dreptul asupra unei supervizări a activității întreprinderilor.

Pentru a se distinge între auditorii cabinetelor de audit extern și cei ai organizației supuse auditului, primii au fost numiți auditori externi, iar cei din urmă au fost numiți auditori interni, deoarece făceau parte din întreprindere. Aceste schimbări au fost benefice deoarece auditorii externi nu mai își încep activitatea de la zero și pornesc de la rapoartele auditorilor interni, la care adaugă noi constatări rezultate prin aplicarea procedurilor specifice și apoi efectuează certificarea conturilor organizației auditate.

Cu timpul, auditorii externi au renunțat în totalitate să mai efectueze acțiuni de inventariere și de inspectare a conturile clienților și au început să realizeze analize, comparații și să justifice cauzele eșecurilor, să dea consultații și soluții, pentru cei care erau responsabili, pentru activitatea întreprinderii.

În acest fel, în timp, s-au stabilit obiective, instrumente și tehnici și sisteme de raportare distincte pentru auditorii interni, comparativ cu auditorii externi.

După trecerea crizei economice, auditorii au fost utilizați în continuare, deoarece dobândiseră cunoștințele necesare și foloseau tehnici și instrumente specifice domeniului financiar-contabil.