Contabilitate Financiară

Capitolul 1.

ELEMENTE DEFINITORII PRIVIND CONTABILITATEA

1.1. Definiţia contabilităţii financiare

1.2. Normalizarea contabilităţii în România

1.3. Principii şi procedee contabile

1.4. Evaluarea în contabilitate – tratamente contabile

1.5. Documentele şi registrele de contabilitate

1.1. Definiţia contabilităţii financiare

Contabilitatea a apărut din nevoia de a răspunde în plan informaţional şi decizional la problema gestiunii valorilor economice separate pe entităţi patrimoniale (regii autonome, societăţi comerciale, instituţii publice ş.a. persoane fizice şi juridice care desfăşoară activităţi comerciale).

Ca disciplină ştiinţifică contabilitatea trebuie să asigure două categorii de informaţii, şi anume:

1) informaţii publice;

2) informaţii confidenţiale.

Informaţiile publice sunt de regulă sistematizate în situaţiile financiare (bilanţul, contul de profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, politici contabile şi note explicative), fiind destinate în principal utilizatorilor din afara unităţii patrimoniale, respectiv asociaţilor sau acţionarilor, clienţilor şi furnizorilor, organelor financiare şi de credit, administraţiei de stat, îndeosebi celei fiscale şi necesităţilor de agregare a soldurilor intermediare de gestiune în sistemul conturilor naţionale.

Furnizarea informaţiei publice constituie atributul principal al organizării şi conducerii contabilităţii financiare, care are ca obiect înregistrarea cronologică şi sistematică a fluxurilor reale, financiare şi monetare ale unităţilor patrimoniale cu exteriorul, precum şi întocmirea periodică a situaţiilor financiare. Contabilitatea financiară este standardizată, adică se bazează pe norme privind producţia, reprezentarea şi utilizarea informaţiilor contabile.

Informaţiile confidenţiale sunt sistematizate de regulă în documente şi analize destinate uzului intern al managerilor unităţilor patrimoniale de la diferite nivele organizatorice. Numai pe baza acestor informaţii este posibilă luarea în timp oportun a tuturor tipurilor de decizii care să permită adaptabilitatea unităţii la condiţiile pieţei concurenţiale, la contracararea factorilor perturbatori, exogeni şi endogeni ai fiecărei unităţi patrimoniale.

Furnizarea acestor informaţii constituie atributul principal şi scopul declarat al contabilităţii de gestiune. Obiectivele sale fundamentale sunt cele privind cunoaşterea costurilor produselor obţinute, lucrărilor efectuate şi serviciilor prestate, iar dacă rezultatele nu sunt mulţumitoare, acestea oferă posibilitatea analizei cauzelor deficienţelor. Organizarea şi fucţionarea contabilităţii de gestiune se bazează pe concepte şi principii pur interne al căror conţinut este liber de standardizare, fiind definit în funcţie de propriile convenţii ale fiecărei întreprinderi.

Contabilitatea se diferenţiază conform schemei de organizare actuală ce rezultă din actele normative în:

- contabilitatea financiară sau generală,

- contabilitatea de gestiune .

De remarcat este faptul că cele două tipuri de contabilitate formează practic două sisteme informaţionale distincte care determină caracterul dualist al sistemului contabil.

Obiectul de studiu al contabilităţii îl reprezintă patrimoniul. Literatura de specialitate cunoaşte trei concepţii în definirea şi analiza patrimoniului ca obiect al contabilităţii: juridică , economică şi economico-juridică.

a) din punct de vedere juridic, patrimoniul reprezintă toate drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ale unui subiect de drept;

b) din punct de vedere economic, patrimoniul este considerat ca totalitatea bunurilor economice exprimabile în bani, inclusiv rezultatele folosirii lor ce apartin unei persoane fizice sau juridice;

c) definirea economico-juridică a patrimoniului: totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unei persoane juridice sau fizice, precum şi bunurile economice la care se referă.

1.2. Normalizarea contabilităţii în România

Prin normalizarea contabilităţii se înţelege procesul de reglementare a contabilităţii şi de emitere a normelor ce organizează practica contabilă în cadrul unui stat. În România normalizarea în contabilitate se realizează printr-un mecanism dirijist, respectiv prin emiterea de legi sau acte normative de către stat prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice.

În România cadrul legal al contabilităţii este reprezentat, în principal, de următoarele acte normative:

• Legea contabilităţii nr.82/1991- republicată în 2002

• O.M.F.P. nr.1752/2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.

1.2.1. Legea contabilităţii nr.82/1991

Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste, instituţiile publice, asociaţiile şi celelalte persoane juridice cu sau fără scop lucrativ şi persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit acestei legi, şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii.

Conform legii, contabilitatea este considerată o activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute; această activitate trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie.

Contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională, excepţie făcând operaţiunile efectuate în valută pentru care se ţine atât în moneda naţională, cât şi în valută.

Autoritatea care reglementează contabilitatea este Ministerul Finanţelor Publice; aceasta elaborează şi emite norme şi reglementări referitoare la :

- domeniul contabilităţii;

- planul de conturi general;

- modelele şi normele metodologice privind întocmirea şi utilizarea situaţiilor financiare, registrelor şi formularelor comune privind activitatea financiară şi contabilă.

Operaţiunile economico-financiare efectuate se consemnează în momentul efectuării lor în documente care stau la baza înregistrării în contabilitate; aceste documente au calitatea de documente justificative şi angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

Contabilitatea este organizată şi condusă, de regulă, în compartimente distincte, conduse de către directorul economic, contabilul şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie sau pe bază de cantracte de prestări de servicii şi de persoane juridice autorizate sau de persoane fizice care au calitatea de expert contabil, respectiv contabil autorizat.

Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

Persoanele fizice şi juridice care intră sub incidenţa prezentei legi au obligaţia să întocmescă situaţii financiare anuale, inclusiv în situaţia fuziunii, divizării sau încetării activităţii acestora.

Situaţiile financiare anuale sunt însoţite de declaraţia scrisă de asumare a răspunderii conducerii persoanei juridice. După aprobare se publică în condiţiile prevăzute de reglementările legale şi se păstreză timp de 50 de ani.

1.2.2. Ordinul ministrului finanţelor publice nr.1752/2005

Această reglementare stabileşte principiile şi regulile contabile de bază, forma şi conţinutul situaţiilor financiare anuale, având drept scop conformitatea cu directivele europene: Directiva a IV-a şi Directiva a VII-a a Comunităţilor Economice Europene.