Drept Financiar

Capitolul 1

DEFINIŢIA, OBIECTUL ŞI IZVOARELE

DREPTULUI FINANCIAR; NORMELE ŞI

RAPORTURILE SPECIFICE

1.1. Definiţia şi obiectul dreptului financiar

1.2. Izvoarele dreptului financiar

1.3. Normele şi raporturile de drept financiar

1.4. Poziţia dreptului financiar în cadrul sistemului de drept

1.1. Definiţia şi obiectul dreptului financiar

Literatura de specialitate relevă faptul că „ştiinţa dreptului financiar public se afirmă

într-o interferenţă deosebită cu ştiinţa finanţelor publice”1. De altfel conceptele specifice

finanţelor publice2 stau la baza ideilor şi teoriilor dreptului financiar care sunt reflectate în

conţinutul reglementărilor juridice privitoare la bugetul public, impozite, taxe, cheltuieli

bugetare etc.

În privinţa definirii dreptului financiar, se apreciază3 că acesta este dat de ansamblul

actelor normative care reglementează relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a

fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor

social-economice ale societăţii.

Dreptul financiar se concentrează predilect asupra noţiunilor, teoriilor şi reglementărilor

juridice referitoare la4:

• bugetul de stat şi procedura elaborării, aprobării şi executării lui;

• cheltuielile bugetare şi finanţarea instituţiilor publice;

• teoria impozitelor, legislaţia şi procedura fiscală;

• cuprinsul şi procedura bugetului asigurărilor sociale de stat, a bugetelor locale şi

fondurilor speciale;

• teoria şi operaţiunile creditului public intern şi extern;

• controlul financiar.

1.2. Izvoarele dreptului financiar

Între izvoarele dreptului financiar evidenţiem existenţa a patru categorii de norme

juridice:

a) Prevederile constituţionale. Acestea stabilesc competenţa organelor puterii

legislative şi executive în materie de buget public, cuprinzând şi dispoziţii privitoare la

organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi.

b) Legile. Între acestea se detaşează:

− legea privind finanţele publice;

− legile bugetare anuale;

− legile fiscale.

c) Acte normative emise de organele centrale ale autorităţii executive. Aici se

includ:

− ordonanţele guvernamentale;

− hotărârile de guvern;

− instrucţiunile, ordinele şi precizările Ministerului de Finanţe.

d) Hotărâri ale consiliilor locale. Prin acestea se aprobă anual bugetele proprii

ale unităţilor administrativ-teritoriale, măsurile de executare şi conturile de execuţie a acestor

bugete; tot prin hotărâri ale consiliilor locale se stabilesc cotele unor impozite şi taxe locale şi

se acordă anumite înlesniri fiscale.

Unele lucrări5 aşează între izvoarele dreptului financiar şi regulamentele, normele şi

alte acte cu caracter normativ emise de Banca Naţională a României.

1.3. Normele şi raporturile de drept financiar

Definite drept „reguli de conduită stabilite sau recunoscute de stat, care cuprind

drepturile şi obligaţiile subiecţilor participanţi la raportul de drept financiar şi a căror

respectare este asigurată de către stat”6, normele juridice financiare prezintă o anumită

specificitate în raport cu ceea ce reprezintă în general norma juridică7, diferenţiindu-se

semnificativ prin sancţiune.

Sancţiunea, care se constată de către organele fiscale şi financiare, în acest context,

poate îmbrăca forme ca:

• amendă fiscală;

• aplicarea majorărilor de întârziere, dobânzilor şi penalităţilor;

• suspendarea finanţării etc.

Raporturile de drept financiar sunt, de fapt, „relaţii sociale care iau naştere şi se sting în

procesul constituirii, repartizării, şi utilizării fondurilor băneşti ale statului şi care sunt

reglementate de normele juridice financiare”8, putându-se grupa, în funcţie de sfera de

cuprindere a finanţelor publice, în:

• raporturi juridice bugetare;

• raporturi juridice fiscale;

• raporturi juridice de control financiar şi fiscal;

• raporturi juridice de credit public etc.

Raporturile de drept financiar se nasc numai în cadrul activităţii financiare înfăptuite

de stat şi organele sale. În cadrul acestor raporturi, fără excepţie, unul dintre subiecte este

statul, printr-un organ de specialitate care intră în raportul juridic de pe poziţia de purtător

al autorităţii de stat. Această particularitate creează o poziţie de subordonare a tuturor

celorlalte subiecte participante, faţă de subiectul purtător al autorităţii de stat.

Raporturile de drept financiar se nasc, se modifică şi se sting pe baza manifestării

unilaterale de voinţă a statului, prin forme specifice prevăzute de normele juridice financiare.

Această particularitate oferă posibilitatea executării directe a creanţelor fiscale de către

organele de stat, fără a fi necesară, în acest sens, o hotărâre judecătorească.

[Sursa: D.D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 83]

În tabelul nr. 1.3.1. redăm pe scurt unele elemente care reflectă faptul că raporturile

juridice financiare se disting, faţă de celelalte raporturi de drept, printr-o serie de

particularităţi.