Elemente de Drept Administrativ

1. Centralizarea administrativă. Centralizarea presupune concentrarea tuturor sarcinilor

administrative din teritoriul unei ţări în persoana statului, sarcini a căror îndeplinire este

asigurată printr-o administraţie ierarhizată şi unificată. Ansamblul deciziilor privind

activităţile administrative revine organelor centrale ale administraţiei de stat. O

centralizare completă nu există d.p.d.v. practic. În practică reglementarea satisfacerii

intereselor generale se face prin legi aplicabile pe tot teritoriul lor, iar reglementarea

satisfacerii intereselor locale se face prin norme juridice locale, aplicabile numai în

anumite unităţi (circumscripţii) administrativ-teritoriale, norme adoptate în temeiul legii.

Dacă un stat este astfel organizat încât satisfacerea intereselor locale sau sociale se face

prin servicii publice, depinzând direct de autoritatea publică centrală şi ai căror titulari

sunt numiţi de către aceasta, acel sta este centralizat. Prin centralizare se înţelege regimul

administrativ în care autorităţile publice de specialitate şi cele locale sunt numite de

autoritatea publică centrală, fiind subordonate acesteia. Sub forma sa cea mai riguroasă,

centralizarea nu recunoaşte colectivităţilor umane locale dreptul de a se administra;

numai statul, prin funcţionarii săi publici şi prin bugetul său îşi asumă pentru întreg

teritoriul naţional satisfacerea cerinţelor de interes general. Acest sistem nu exclude

organizarea teritoriului statal în circumscripţii administrative. Nu trebuie să se confunde

circumscripţiile administrative, delimitări teritoriale destinate să permită o organizare

raţională a serviciilor publice ale statului pe ansamblul teritoriului, cu colectivităţile

locale, care sunt comunităţi umane preexistente în părţi ale teritoriului naţional, cu

personalitate juridică şi reprezentând un sediu al unei administraţii locale. Într-un regim

centralizat pur se organizează circumscripţii teritoriale, dar nu se acordă autonomie

colectivităţilor locale. Statul centralizat recunoaşte existenţa colectivităţilor umane care

au cerinţe specifice, dar el numeşte şi conduce funcţionarii publici şi instituţiile care

administrează aceste colectivităţi umane. În cazul unui regim centralizat, în teritoriu

acţionează numai agenţi ai organelor centrale ale statului. Agenţii sunt numiţi, revocaţi şi

răspund exclusiv în faţa acestora. Ei sunt simpli agenţi administrativi, nu au nici un fel de

competenţă proprie de decizie şi au doar 2 obligaţii: să informeze centrul cu privire la

situaţia locală şi să execute în teritoriu deciziile centrului. În sistemul centralizării

administrative, în general, unităţile administrativ-teritoriale nu au personalitate juridică şi

se află în strictă dependenţă faţă de puterea centrală, limitându-se să execute deciziile

acesteia. În acest regim nu se recunoaşte colectivităţilor locale dreptul de a se administra.

Centralizarea administrativă se bazează pe dreptul superiorului de a exercita controlul

ierarhic asupra activităţii inferiorului.

1.1. Deconcentrarea administrativă. Uneori, cerinţele practice au determina o atenuare

a sistemului centralizat, acordându-se unor servicii şi unor funcţionari publici ai statului

dreptul de a soluţiona ei înşişi, în cadrul circumscripţiilor administrativ teritoriale,

problemele care nu mai sunt înaintate centrului spre rezolvare. Prin deconcentrare

administrativă se înţelege transferul unor atribuţii, care revin structurilor administrativ

centrale, unor instituţii din subordine, care funcţionează în teritoriu. Deconcentrarea

administrativă reprezintă deplasarea în teritoriu a unei părţi importante a activităţii

administraţiei publice centrale. Suntem în faţa unei forme diminuate a sistemului de

centralizare. Puterea de a administra aparţine entităţii centrale (stat, guvern) care o

organizează prin externalizări de sarcini şi construirea de competenţe distincte unor

entităţi subordonate. Existenţa competenţei face ca aceste instituţii să acţioneze autonom

pentru exercitarea sa, în nume propriu. Puterea centrală poate exercita asupra lor, în

virtutea ierarhiei, dreptul de instrucţie şi control. În cazul deconcentrării administrative pe

baze, în teritoriu nu există doar simpli agenţi, ci entităţi (instituţii) administrative.

Acestea sunt structuri ale administraţiei statului, numite, revocabile şi răspunzătoare în

faţa autorităţilor administraţiei centrale de stat. Ele sunt înzestrate cu competenţă proprie

de decizie. Structurile administrative deconcentrate teritorial rămân instituţii ale statului,

subordonate ierarhic, chiar dacă au dobândit competenţă proprie. (În fapt, deconcentrarea

constă şi în a pune la conducerea fiecărei circumscripţii administrative a unui

reprezentant al puterii centrale şi a-i recunoaşte acestuia o competenţă de decizie proprie,

cu scopul de rezolva direct, la bază, anumite activităţi, ale căror determinări acesta este

cel mai în măsură a le cunoaşte). Toate autorităţile deconcentrate au o putere de decizie

limitată şi rămân strâns legaţi de autorităţile centrale, care exercită asupra lor o putere

ierarhică ce le permite să se prevaleze de voinţa lor asupra subordonaţilor.