Abordarea economică - premisă a durabilității

decizie o nouă dimensiune – dimensiunea ecologică. Considerat mult timp

o problemă de sine-stătătoare, mediul înconjurător se bucură astăzi de o

recunoaştere generală, ceea ce nu înseamnă decât faptul că se acceptă

integrarea unui nou aspect, a unei noi dimensiuni în orice activitate umană

pentru a preveni situaţii de dezechilibru care au condus la efecte dramatice,

cu multiple costuri economice şi sociale.

Cum s-a ajuns aici? Este o întrebare simplă, la care se poate răspunde

atât în termeni teoretici, plecând de la faptul că omul este şi o fiinţă

biologică, cât mai ales practici, demonstrând dependenţa activităţilor

noastre de activitatea celorlalţi „locuitori” ai planetei.

Erorile filosofice care au condus la criza mediului înconjurător

pornesc de la faptul că „... am presupus că viaţa noastră nu trebuie să aibă

nici o legătură cu lumea naturală, că mintea noastră este separată de trup şi

că, în calitate de intelecte neîntrupate, putem manevra lumea în ce fel vrem.

Tocmai pentru că nu simţim nici o legătură cu lumea fizică, minimalizăm

consecinţele acţiunilor noastre.”1

Faptul că suntem şi fiinţe biologice poate însă să aducă şi explicaţii

asupra modului în care omul s-a comportat sau s-a raportat la lumea în

care trăieşte, la celelalte forme de viaţă de care depinde direct sau indirect prin

alimentaţie sau alte nevoi. Astfel, în calitate de fiinţe biologice, acţiunile noastre

îndreptate spre satisfacerea nevoilor proprii, considerate singurele care trebuie

luate în considerare, sunt justificate, chiar dacă duc la autodistrugere.

1 Gore, A. (1994), Pământul în cumpănă. Ecologia şi spiritul uman, Bucureşti, Editura

Tehnică, p.138

Abordarea eco-economică – premisă

a durabilităţii

Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

O scurtă privire asupra modului cum se comportă alte specii,

indiferent de nivelul pe care l-au atins pe scara evoluţiei biologice sau de

complexitatea organismelor lor, devine edificatoare. Dacă nu sunt

împiedicate în înmulţirea lor de un „duşman”, respectiv o altă specie care

se hrăneşte, într-un fel sau altul, pe seama lor sau de condiţii de mediu

nefavorabile, îşi vor mări numărul de indivizi până la nivelul la care aceştia

consumă prea multă hrană, spaţiu sau altele necesare supravieţuirii, astfel

că numărul de indivizi începe să scadă ca urmare a insuficienţei resurselor.

Faptul că ignorăm limitele resurselor, dincolo de numeroasele explicaţii

economice, îşi găseşte rădăcinile şi în acest punct.

Epuizarea resurselor şi chiar poluarea pot fi identificate în

comportamentul populaţiilor oricărei specii. Dacă alţi factori nu acţionează,

creşterea populaţiilor va fi limitată de ea însăşi. Fie prin înfometare, atunci

când nu mai este suficientă hrană, fie prin intoxicare, în cazul în care

compuşii metabolici eliminaţi se acumulează până la nivelul care

determină autotoxicitate. În general, nici o specie nu „se îngrijeşte” de ce se

întâmplă cu produsele eliminate ca urmare a funcţionării organismului, cu

resturile alimentare etc. De acest lucru se ocupă alte specii care s-au adaptat

la utilizarea materialelor respective în diverse scopuri, astfel încât

acumularea lor nu este posibilă.

Prin urmare, latura biologică a omului justifică ignorarea nevoilor

celorlalte specii, utilizarea resurselor atâta timp cât sunt accesibile, precum

şi poluarea, respectiv eliminarea reziduurilor. „Viaţa este tocmai voinţa de

putere şi, în consecinţă, «exploatarea» aparţine nu numai societăţii corupte

sau imperfecte şi primitive: ea aparţine esenţei vieţii, ca funcţiune organică

fundamentală, ea este o consecinţă a voinţei de putere propriu-zisă, cea

care este însăşi voinţa de a trăi.”2 Însă omul nu poate fi acceptat numai ca

fiinţă biologică. El este şi fiinţă intelectuală, spirituală, care a fost înzestrat

de natură cu un avantaj remarcabil – posibilitatea de a gestiona informaţia

într-un timp mult mai scurt şi în modalităţi practic infinite.