Simion Barnutiu

Simion Barnutiu s-a nascut la 21 iulie 1808, in satul Bocsa Romana, dintr-o familie saraca. La varsta de 23 de ani este numit profesor de Istorie Universala la scoala din Blaj.

Dupa un rasunator proces, nemaiputindu-si continua activitatea de profesor, va studia trei ani la facultatea de drept din Sibiu. De aici va raspandi in 1848 celebrul sau manifest din 24 martie, cunoscut si de Marx, in care milita pentru egalitatea nationala. Anul 1848 l-a impus pe S. Barnutiu ca pe unul din cei mai de seama conducatori. Prin activitatea si munca sa el a reusit sa ridice mult prestigiul Universitatii din Iasi.

Om politic, filozof si jurist fruntas al revolutiei de la 1848 din Transilvania, profesor universitar, Simion Barnutiu, socotit de unii cercetatori cel mai de seama ganditor al romanilor transilvaneni de la jumatatea secolului trecut , a facut parte din generatia intelectualilor pasoptisti care s-au ilustrat in cele trei tari romane prin aportul lor la renasterea politica si afirmarea natiunii noastre in epoca moderna.

Ideolog al luptei nationale a romanilor de peste munti, Barnutiu a ramas cunoscut in istoria gandirii politice romanesti indeosebi prin vestitul discurs rostit in catedrala de la Blaj in timpul Adunarii Nationale a romanilor din 3-5 mai 1848, al carei vicepresedinte a fost. Dupa infrangerea revolutiei, a trecut in Moldova, unde a fost, pana la incetarea din viata, profesor de filozofie si drept la Universitatea din Iasi. In cursurile sale, indeosebi in cel din drept public al romanilor, a continuat sa propage idei politice democratice si progresiste, idealul unirii nationale a tuturor romanilor.

Ca si alti luptatori pasoptisti, Barnutiu considera ca nu poate exsista libertate politica si dreptate sociala fara libertate nationala. Polemizand cu infocare impotriva tezei eronate si mincinoase a conducatorilor revolutiei ungare de la 1848 care promiteau romanilor si altor nationalitati din Transilvania un regim de libertate politica si desfiintarea serbiei, dar fara recunoasterea libertatii lor nationale, ci dimpotriva, in schimbul dizolvarii lor in natiunea unica ungara, el a sustinut permanent ca “libertatea cea adevarata a oricarei natiuni nu poate fi decat nationala” ; nu exsista libertate atunci cand nu-ti poti pastra si afirma liber nationalitatea; “libertatea fara nationalitate nu se poate intelege la nici un popor de pe pamant” – spunea el in mentionata cuvantare de la Blaj.

Dreptul natiunilor la existenta si libertate este pentru el un drept fundamental, primordial. “Fara de nationalitate nu e libertate, nici lumina nicaieri, ci pretutindeni numai lanturi, intuneric si amortire – declara el sub boltile catedralei din Blaj. Ce este apa pentru pesti, aerul pentru zburatoare si pentru toate vietuitoarele; ce este lumina pentru vedere, soarele pentru cresterea plantelor, vorba pentru cugetare; aceasta e nationalitatea pentru orice popor; intr-insa ne-am nascut, ea este mama noastra... Nationalitatea e indemnul cel mai puternic spre lucrare pentru fericirea neamului omenesc. Pe cel ce nu-l trage inima sa lucreze nici macar pentru gloria si fericirea natiunii sale, acela nu e decat un egoist pierdut pentru umanitate... Nationalitatea e libertatea noastra cea din urma si limanul scaparii noastre viitoare. Dupa ce ne-au luat toate, numai aceasta libertate nu au rapit-o pana acum vreun barbar de la romani. De 17 sute de ani... ancora aceasta a tinut natiunea romana contra tuturor valurilor de nu s-a scufundat in abisul pieirii.”

Fara a ingnora sau minimaliza importanta celorlalte libertati democratice, antifeudale, Barnutiu a inteles ca, in conditiile Transilvaniei aflate sub stapanire straina, libertatea nationala e premisa si garantia tuturor acestora. De aceea el a respins categoric insistentele si amenintarile ungare ca romanii sa recunoasca unirea Transilvaniei cu Ungaria, hotarata fara consultarea si contra vointei lor, de catre dieta maghiara din Cluj. Aceasta uniune spunea el, urmareste deznationalizarea romanilor si a altor neamuri. Ea “vrea sa franga si sa smulga” ancora de mantuire a romanilor care a fost nationalitatea lor, “sa rapeasca de la romani si libertatea cea mai de pe urma”.

Linia politica propusa de Barnutiu in cuvantarea de la Blaj si adoptata de Adunarea nationala a romanilor revendica, de pe pozitii de demnitate, egalitatea suverana a natiunii romane ca premisa a oricarei colaborari cu ungurii. “Romanii – propunea el – sa lege uniune si amicitie cu ungurii... cand acestia vor recunoaste libertatea natiunii noastre... Numai dupa ce natiunea romana va fi constituita si organizata pe temeiul libertatii egale, atunci numai sa faca federatiunea cu ungurii pentru apararea comuna, cum face o natiune libera cu alta natiune libera. Fara conditiunea libertatii egale, romanii sa nu paseasca cu ungurii nici un fel de uniune, ci sa se uneasca cu natiunile care recunosc libertatea natiunilor si o respecta de fapt. Orice chemare la uniune fara de conditiunea libertatii nationale, e o chemare la serbie, la care orice natiune libera va raspunde cu dispret, va protesta solemn contra ei.”

Respingand subordonarea nationala, cerea Barnutiu, Adunarea “sa proclame libertatea si independenta natiunii romane” si “sa depuna juramantul in numele la toata natiunea, cum ca niciodata nu se va lepada de nationalitatea ei, ci o va apara etern cu puteri unite contra tutror dusmanilor si pericolelor, si cu puteri unite va lucra pentru viata onoarea si fericirea ei in toti timpii viitori”.

Pozitia nationala, patriotica a lui Barnutiu, la 1848 si ulterior, a fost uneori etichetata, fara temei, drept o pozitie nationalist-xenofoba, in randul celor au acreditat o asemenea apreciere numarandu-se, din pacate, si Titu Maiorescu. In realitate inca din cuvantarea de la Blaj, Barnutiu declara textulal: “Natiunea romana da de stire natiunilor conlocuitoare ca, voind a se constitui si organiza pe temelie nationala, n-are cugetul dusman in contra altor natiuni, si le recunoaste tuturor acelasi drept si voieste a-l respecta cu sinceritate, cerand respect dupa dreptate; prin urmare, natiunea romana nici nu voieste a domni peste