Copilăria Mijlocie sau Debutul Funcției Semiotice

Definire. Caracteristici semnificative

Definire: funcţia semiotică (sau simbolică, de substituţie – gr. semeion = semn) este capacitatea de a putea substitui ceva, numit semnificat, prin intermediul unui substitut (semnificant).

- obs.: această nouă achiziţie deschide drum instalării treptate a proceselor mintale superioare, fiind, în termenii metaforei casei (vezi modelul piagetian al dezvoltării), un salt în rafinarea "materialului de construcţie". Are premise şi în lumea animală unde există, la multe specii, capacitatea de a opera cu substituienţi concreţi imediaţi (vezi D1).

Pentru ontogeneza cognitivă, semnificaţia psihologică a funcţiei semiotice este capitală. Aceasta deoarece prin ea se concretizează premisele:

a) depăşirii nivelului perceptiv al cunoaşterii, odată cu instalarea posibilităţii de a evoca (prin intermediul unui "material" adecvat – cuvânt, imagine mentală, desen etc.).

b) depăşirii limitelor temporale ale prezentului; se cristalizează posibilitatea psihicului infantil de a opera în trecut şi viitor; cunoaşterea perceptivă este doar de tipul "aici şi acum".

c) depăşirea randamentului limitat, caracteristic cunoaşterii practice, nemijlocite, prin acţiune concretă (cronofagă, supusă încercării şi erorii şi derulării integrale – vezi Lauret, cuţitaşul şi reuşita sa, conturată abia după o săptămână de "acţiune" – exemplu discutat în analiza substadiilor senzorio-motorii).

d) saltului de la acţiune la gândire; pentru a se realiza el reclamă şi un material adecvat (cuvânt, imagine mentală), propice interiorizării.

e) lărgirii experienţei individuale, ca unică sursă de cunoaştere, prin transmiterea şi receptarea experienţei culturale a speciei. Această experienţă este păstrată şi redată graţie formelor semantice: cuvânt, imagine, alte semne şi simboluri specifice limbajelor ştiinţifice, tehnice, artistice.

(Pentru o documentare suplimentară vezi referinţele marginale B¬1, p.2)

II. Formele funcţiei semiotice/simbolice

a) Imitaţia amânată

- Cum s-a văzut deja, imitaţia este unul dintre comportamentele timpurii ale copilului, şi, ca formă a învăţării, unul dintre mecanismele principale de dezvoltare.

- Imitaţia amânată este una dintre formele particulare ale acestui comportament. Ea se instalează după vârsta de 16-18 luni şi se caracterizează prin reproducerea unui comportament în absenţa modelului. Distanţa între perceperea modelului şi imitarea sa (în fapt, o formă de evocare) începe prin a fi de la câteva ore, pentru a ajunge la zile.

Ex. 1 – copilul 2 ani, "fumează" tacticos, în joacă, fără a avea un fumător în preajmă, pe baza unei observaţii anterioare.

Ex. 2 (Piaget) – Lucia [1;2(18)], după ce a privit, pe stradă, cu interes, un spectacol nou – criza de nervi a unui copil mai mare -, după 1½ - 2 ore repetă, acasă, "drama": bate din picioare, dă din mâini, se trânteşte "ca şi cum" este supărată, doar că o face râzând!

- Imitaţia amânată poate fi considerată ca fază incipientă a procesului substituţiei, o prereprezentare, deoarece o acţiune este evocată tot printr-o acţiune!

- Imitaţia amânată se manifestă ca o reprezentare prin act (ceea ce este specific substadiului anterior, senzorio-motor), dar are ca noutate faptul că se eliberează de exigenţele conduitelor senzorio-motorii propriu-zise (răspunsuri motorii directe la stimuli perceptivi), pentru a servi ca semnificant al unei acţiuni trecute, desprinse din contextul şi momentul ei.

- Imitaţia amânată este, în accepţiunea piagetiană, forma simbolică primară care stă la baza tuturor conduitelor simbolice – joc, limbaj, desen, imagine mentală.

b) Jocul simbolic / jocul "de-a "/ (B2)

- În general, jocul este privit de J. Piaget ca fiind principala modalitate prin care copilul preşcolar asimilează realitatea. Este o asimilare prin transformare şi transfigurare a datelor reale la trebuinţele şi posibilităţile lui. (Ex. "trenul" copilului are asemănări cu maşinăria reală, dar şi multe alte „posibilităţi”: zboară, încarcă orice, nu are decât constrângerile impuse de copil).

- Jocul simbolic are particularitatea că se sprijină pe substituienţi evocatori, cu rol declanşator (Ex. copilul nu se joacă "de-a trenul" fără un suport concret: scaunele din casă puse unele după altele, cutii înşirate etc.; beţele încălecate duc rapid la "de-a călăreţii", faţa de masă, sau perdeaua puse în cap la "de-a împăratul" / "de-a mireasa").