Dogmatică ortodoxă - curs

CURSUL I:

TEOLOGIA – CHEMAREA LĂUNTRICĂ A OMULUI SPRE CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU

SENSUL NOŢIUNII „TEOLOGIE”

Cuvântul „teologie” este folosit încă din antichitate şi se referea la ştiinţa despre zei sau despre divinitate. Provine din grecescul theos, Dumnezeu şi logos, cuvânt, ştiinţă, cunoaştere, raţiune. Îl descoperim folosit în Metafizica lui Aristotel, referindu-se la conceptul păgân de cunoaştere a voii zeilor.

Primul scriitor creştin care-l foloseşte cu înţeles creştin este Fericitul Augustin care defineşte teologia drept „ştiinţa sau vorbirea despre Dumnezeu” (“de divinitate ratione sive sermonem”). Încă de la început, deci, teologia a fost cultivată de şi în Biserică, în sensul de comunitate a celor credincioși, pe temeiul revelaţiei, în slujba membrilor pe care îi conduce spre mântuire. Teologia subsumează întregul tezaur de învăţături ale Bisericii cu privire la Dumnezeu şi lucrările Sale în lume. Este nu numai o ştiinţă a religiei, pentru Dumnezeu, ci depăşeşte acest nivel pentru că presupune credinţa personală în adevărurile revelate. (Papadopoulou, 2007, p. 74)

Ca disciplină teologia este ştiinţa care studiază adevărurile de credinţă, pe temeiul revelaţiei divine, cu privire la Dumnezeu şi lumea creată în raport cu El. Orice studiu al lucrărilor lui Dumnezeu în lume este o problemă teologică. Ca preocupare personală, teologia este şi gnoză, respectiv cunoaştere a realităţilor dumnezeieşti prin experienţă, în mod nemijlocit.

Atât ca ştiinţă discursivă, cât şi ca experienţă religioasă, teologia ia mai multe forme de manifestare în existenţa individuală: dogmatic, practic, ritualic, mitologic, etc. Dacă la început creştinismul a cunoscut un singur mod de a face teologie, astăzi diferitele curente de sorginte protestantă au lansat noi concepte, cunoscute ca „teologii ale genitivului”: teologia crucii (Martin Luther), a societăţii, a lumii, a cuvântului, a muncii, a istoriei, a crucii, a revelaţiei, a întrebării, a speranţei, a păcii etc. Ele sunt, de fapt, aspecte disparate ale aceleiaşi realităţi, respectiv relaţia lui Dumnezeu cu lumea.

TEOLOGIA ÎN AFARA REVELAŢIEI

Din punct de vedere fenomenologic şi sociologic teologie poate fi numită orice reprezentare sau practică grosieră, referitoare la relaţia creaturii cu Dumnezeu, sau ideea de Dumnezeu: rituri, mituri, incantaţii. Acestea sunt forme denaturate de teologie. Ele au un caracter esoteric, iniţiatic adresându-se unui cerc închis de persoane, în care omul este simplul instrument al unor tradiţii de sorginte umană. Aşa au fost categorisite drept „teologice” unele comentarii practice cum ar fi Cartea egipteană a morţilor, Tălmăciri despre Oracolul de la Delphi, Teogoniile lui Homer şi Hesiod, operele filosofice ale lui Platon, Pitagora, Pluto, filosofii stoici sau poezia persană şi egipteană, scrierile vedice, brahmanice, buddhiste şi alte forme de exprimare a trăirilor religioase.

Deşi sunt desemnate prin noţiunea „teologie”, nu poate fi vorba despre o teologie autentică, pentru că nu există adevăruri revelate, ci precepte dobândite prin experienţa umană, în căutare de absolut. În mediul păgân, teologia a luat nenumărate forme mitologice. În operele precreştine dedicate subiectului se încearcă o sistematizare a misterelor şi miturilor despre lumea îndepărtată a zeilor, fără ajutorul deducţiilor logice şi a gândirii empirice. Ea păstrează anumite elemente din revelaţia iniţială, dar a degenerat în mituri, fiind lipsită de învăţătura dumnezeiască. Orice efort unilateral al omului de a cunoaşte ceva despre Dumnezeu, căutându-L în afară de descoperirea Lui, printr-un excurs exclusiv omenesc este sortit eşecului.

TEOLOGIA ÎN CADRUL REVELAŢIEI

În Sfânta Scriptură nu apare termenul „teologie”. El este folosit în literatura patristică timpurie, deşi în faza primară scriitorii bisericeşti o foloseau cu trimitere la învăţătura despre zei. Astfel îl folosesc Taţian Asirianul, Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Clement Alexandrinul şi alţii. În secolul al III-lea, Origen numeşte „teologi” pe autorii biblici care au vorbit despre Dumnezeu (Moise şi profeţii). Eusebiu de Cezareea, în secolul al IV-lea, numeşte „teologi” pe toţi creştinii care înalţă slavă lui Dumnezeu. El face distincţia definitivă între înţelesurile păgâne ale termenului şi teologia creştină, care aparţine Bisericii şi se fundamentează pe revelaţia divină.

Părinţii bisericeşti acordă teologiei un dublu înţeles:

a. Discurs al omului despre Dumnezeu şi lucrările Sale, întregul ansamblu de învăţături de credinţă care sunt definite, apărate şi propovăduite de Biserică pentru mântuirea membrilor ei. Cel care face teologie este omul, dar mai întâi trebuie să-i vorbească Dumnezeu, prin descoperire. Teologia duce la cunoaşterea lui Dumnezeu Treime. Predicile Sf. Grigore de Nazianz au fost numite Cuvântări teologice pentru că au avut ca obiect apărarea Treimii faţă de învăţăturile primilor ereziarhi. Din această perioadă se cristalizează şi diferenţa dintre teologie şi iconomie; teologia se referă la Dumnezeu în Sine, iar iconomia la întrupare şi lucrurile lui Dumnezeu în afară de Sine, planul Său de mântuire a lumii. Termenul „iconomie”, distinct de „teologie”, a fost folosit prima dată de Teodoret al Cirului, incluzând în teologie şi creaţia.

Cuvântul „teologie” primeşte o extensie sensibilă prin secolele III-IV, ajungând să cuprindă tot ceea ce se referă la fiinţa lui Dumnezeu, atât cât se revelează El omului, precum şi ceea ce ţine de lucrările Lui în lume: protologia, soteriologia, hristologia, pnevmatologia, eclesiologia, misteriologia, eshatologia. Teologia se referă, astfel, la întreg ansamblul de învăţături de credinţă mântuitoare, subsumate în esenţă în Crez sau Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan.

b. Calea sau metoda de cunoaştere a lui Dumnezeu, în mod raţional, discursiv, catafatic. Prin teologie, în această accepţiune, se caută definiţii, cuvinte, noţiuni, formule care să redea cât mai fidel realităţile dumnezeieşti. În acest demers Părinţii bisericeşti au descoperit nevoia de ne-definire a lui Dumnezeu, de cunoaştere internă, prin tăcere, în linişte, prin experienţa necunoaşterii în trăirea realităţilor mai presus de cunoaştere, dându-se astfel naştere teologiei apofatice, prin negaţie. În acest sens se poate spune că teologia nu este o simplă ştiinţă, pentru că obiectul ei nu este cognoscibil prin folosirea unor metode. A face teologie nu se poate fără credinţă, întrucât necunoscutul este accesat prin credinţă. Astfel, teologia reprezintă forma coerentă internă şi externă de exprimare a credinţei.