Presa religioasă în România

1. Introducere în noţiunea de Presă religioasă

Omul are o existenţă multidimensională, raportându-se la existenţă nu numai prin raţionalitate sau intenţionalitate pragmatică, ci şi prin simţire şi trăire contemplativă.

Religia îi oferă omului această şansă de a se proiecta într-un orizont de valabilitate ce transcende orice realitate factuală. Acest tip de proiectare se numeşte experienţă religioasă şi îi este consubstanţială fiinţei umane. Deşi, această trăire este specifică omului nostru interior, ca să se contureze şi personalizeze plenar, omul simte nevoia să se exprime în comuniune prin diverse modalităţi specifice: gestică religioasă (închinare, îngenunchere,), rugăciune particulară şi comună, forme şi ritualuri cultice, dar în mod deosebit, prin cuvânt rostit şi scris.

Orice religie cunoscută, de la geneza sa şi până astăzi, a folosit şi foloseşte cuvântul pentru a comunica şi cumineca semenilor noţiunile doctrinei, pe care aceştia ar trebui să le urmeze ca parte din revelaţia divină, supranaturală, specifică fiecărei religii.

La început, cuvântul purtător de mesaje, era folosit în forma sa orală, fapt ce a condus la formarea tradiţiei orale în cultura religioasă a popoarelor, mai apoi în formă scrisă (pictografică, hieroglifică şi alfabetică), ceea ce a determinat, în parte, apariţia şi rezistenţa în timp a Scripturii .

Cuvântul, ca dar specific şi deosebitor acordat speciei umane de către Creator, este dotat cu o forţă demnă de a fi luată în seamă în relaţiile interumane. Forţa cuvântului este mult mai mare şi mai importantă decât forţa fizică sau cea a armelor. În urma unui cuvânt bine exprimat, care propagă şi argumentează imbatabil esenţa lucrurilor se înrolează adepţi, se formează asociaţii de oameni, se creează ideologii, se fundamentează pacea sau se porneşte războiul, se înfăptuieşte justiţia şi se consolidează morala publică.

Menirea de fond a presei constă tocmai în materializarea forţei cuvântului şi a înfăptuirii caracterului culturalizator al acestuia. În acest sens, indiferent de domeniul pe care îl circumscrie, presa religioasă – trebuie să-şi menţină în permanenţă un curs pedagogic şi moralizator care să corespundă preceptelor învăţăturii lui Hristos. Acest deziderat l-au înfăptuit primele tipărituri religioase din ţara noastră prin acele prime cărţi de cult bisericeşti, tipărite de renumiţii tipografi Macarie ieromonahul, cu al său Liturghier – Târgovişte 1508, Dimitrie Liubavici cu Catehismul românesc tipărit la Sibiu în anul 1544 şi apoi mulţimea cărţilor de cult şi religioase tipărite de vrednicul Diacon Coresi în câteva decenii ale secolului al – XVI-lea. Nu trebuie pierdut din vedere nici efortul continuu depus de călugării – scribi din mănăstiri şi de preoţii ştiutori de carte din perioada de dinaintea aducerii tiparului în Ţările Române, pentru realizarea cărţilor manuscrise, în majoritatea lor cu conţinut religios, care au stat la baza scrierilor româneşti ulterioare tipărite, şi au constituit izvor de inspiraţie pentru multe din realizările publicisticii religioase periodice.

În ultimele secole, presa a cunoscut o dezvoltare impresionantă, covârşitoare, multiformă în exprimare, manifestare şi comunicare.

Secolele trecute plasau presa în sfera „academismului”, a unui cerc restrâns de iniţiaţi, pe care gânditorii secolului al - XVIII-lea au descoperit-o ca pe o necesitate în vederea iluminării reprezentanţilor masei vulgate, printr-un efort de cultivare, de formare a unei gândiri autonome, elevate şi chiar critice. Urmând această linie, graţie impactului reverberant pe care-l avea în societate, în scurt timp, presa a devenit pentru aceasta un important sistem de referinţă şi chiar o remarcabilă putere în stat.

Un principiu esenţial după care presa ar trebui să se conducă, este acela de a cultiva în societate un spirit selectiv, afin valorilor perene. Pe lângă funcţia sa informativă, presa trebuie să promoveze şi să proiecteze o funcţie axiologică, în virtutea căreia să poată definii şi propune paradigme demne de urmat. Pentru aceasta este nevoie ca însăşi ea, presa, să reprezinte un sistem de referinţă viabil.

„Presa este educatoarea maselor. Ea nu se adresează în primul rând celor mai culţi, ci publicului mare. Acesta aşteaptă în primul rând ştiri care-l privesc direct şi care să fie comentate în mod obiectiv (...). Aşteptăm de la presă să apere sfinţenia personalităţii omeneşti, familia, ordinea publică şi mai presus de toate acele instituţii fundamentale: Statul, Biserica, Armata, Justiţia, Şcoala. Aşteptăm de la presă să fie oglinda vieţii şi să-i scoată la iveală adevărata ei valoare. Aşteptăm de la ziaristul cult, cinstit şi devotat misiunii lui să aibă atitudinea unui judecător fără să dispună de puterea judecătorului. Ziaristul să poată formula o decizie fără să ne constrângă s-o împlinim decât în puterea conştiinţei proprii, liber manifestate şi urmate. Astfel concepe un preot şi un cititor de bună credinţă menirea presei naţionale (...)” .

2. Pionieratul eclesial al presei româneşti

„Istoria presei româneşti se confundă cu însăşi istoria României moderne. Într-un anume sens, modernitatea României de până la mijlocul primului război mondial este mai degrabă ea însăşi o invenţie a presei româneşti, care o premerge şi o prefigurează” .

În ţara noastră ziarul îşi face apariţia ceva mai târziu, în comparaţie cu ţările europene mai dezvoltate . Dacă primele încercări de a se întemeia ziare în limba română se fac în Transilvania abia la sfârşitul secolului al - XVIII–lea, totuşi pe teritoriul celor trei ţări române au circulat ziare publicate în străinătate, încă din secolul al - XVII-lea. Acest fapt este atestat de lucrările lui Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino, Radu Popescu, care cuprind informaţii culese din ziarele apărute în diferite ţări europene şi de rubricile din condicile domneşti de cheltuieli, din jumătatea a doua a secolului al - XVIII-lea, cu privire la abonamentele la ziar .