Contractul de Leasing

Introducere

Viaţa economică a secolului nostru se caracterizează prin dinamism şi complexitate. Pe lângă caracterul complex al activităţilor ce se conturează în prezent în diversele economii naţionale, asistăm şi la o diversificare a activităţilor anterioare. Caracterul de complexitate este vizibil în special în segmentul structurilor proprietăţii private, elemente componente ale contractelor comerciale sinalgmatice care intervin între partenerii de afaceri. Apar de asemenea forme moderne de întreprinderi, cu un specific pronunţat în ce priveşte combinarea factorilor economici (natura, capitalul, munca, întreprinzătorul). În acest context este cazul să menţionăm companiile multinaţionale, diversele societăţi comerciale care îmbracă forma leasingului modern: leasing financiar, consacrat în franceză cu denumirea de contract de location-financement (finance lease, în engleză), respectiv leasing operaţional, în franceză denumit contrat de location-exploitation (operating lease, în engleză).

Aristotel exprima ideea că “bogaţia nu se măsoară prin titlurile de proprietate,ci prin efectiva utilizare a unor lucruri,chiar dacă sunt proprietatea altora” . Deducem că încă din antichitate oamenii au observat că beneficiile sunt obţinute prin folosinţa unui lucru, având mai puţină importanţă cine deţine titlul de proprietate asupra acelui lucru.

După cum multe din instituţiile existente în dreptul modern îşi au rădăcina în unele instituţii din dreptul roman, nici leasingul nu face excepţie. El “îşi are rădăcinile în forma arhaică a creditului pe care o constituia în dreptul roman “fiducia”: împrumutătorul îşi rezerva pentru garanţia creanţei sale proprietatea unui lucru”.

Într-adevăr, exista o asemănare foarte mare între modalitatea leasingului ‘sale and lease-back” şi forma arhaică a gajului din dreptul roman “fiducia cum creditare”.

În cadrul operaţiunii “fiducia cum creditare”, fiduciantul(împrumutat) transfera proprietatea unui lucru mobil sau imobil, după caz, în patrimoniul fiduciarului (împrumutator), cu titlu de garanţie a împrumutului primit. În schimb, fiduciarul se obliga să-i restituie bunul după înapoierea datoriei.

“Fiducia cum creditare “era o garanţie reală prin care creditorilor li se permitea să-şi asigure finanţările efectuate , oferind o mai mare securitate faţă de gaj şi ipotecă. Drepturile ce se năşteau din acest contract erau garantate prin două acţiuni: o acţiune “in factum” şi o acţiune “in jus”.

Capitolul I

1. Leasing-ul

1.1 Scurt istoric

Leasing-ul este din toate punctele de vedere un produs al economiei de piaţă mondiale. Acesta îşi are punctul de plecare încă din anii ’70 ai secolului al XIX-lea când în Statele Unite ale Americii operaţiunile de închiriere şi de arendare din sfera bunurilor de consum şi a celor imobiliare s-au extins şi asupra bunurilor de investiţii industriale. Această extindere a metodelor de investiţii şi finanţare a fost consecinţa firească a gradului de dezvoltare a tehnicii şi tehnologiei industriale şi implicit a concurenţei pentru desfacerea rapidă a produselor industriale.

În acest context, mari firme internaţionale din Statele Unite ale Americii au fost preocupate de folosirea unor metode noi de finanţare, faţă de cele aşa-zise clasice, care să asigure o evoluţie ascendentă în ceea ce priveşte desfacerea produselor fabricate şi reducerea stocurilor de produse finite existente în stoc.

Printre primele astfel de societăţi cu tendinţe de dinamizare a leasingului prin folosirea unor metode de închiriere în locul vânzărilor directe a bunurior de investiţii industriale se număra Ball Telephone Company care a folosit metoda de finanţare prin închiriere a aparaturii şi instalaţiilor telefonice către comercianţii din sfera comerţului cu ridicata precum şi United Shoe Machinery Corporation care a extins metodele de desfacere a maşinilor pentru fabricarea pantofilor prin închiriere. Aceste firme, în condiţiile dezvoltării sistemului lor de producţie, nu ar fi putut desface toate produsele finite realizate dacă nu ar fi utilizat metoda de desfacere prin închiriere în locul desfaceriii prin plata directă.

În general, sistemul de desfacere a produselor a fost extins şi asupra posibilităţior de preluare a obiectelor prin contract de închiriere pe o perioadă determinată. Fără aceste posibilităţi de închiriere şi punere în funcţiune a obiectelor, pentru utilizatorii bunurilor ale căror fonduri proprii erau insuficiente ar fi fost imposibilă procurarea acestora din cauza lipsei altor surse de finanţare.

În scurt timp, producătorii de bunuri şi-au dat seama că pentru ei este mai avantajos ca în loc de închiriere sau arendare să folosească instrumentul de finanţare “leasing”, întrucat prin ratele de leasing achitarea contravalorii produsului, considerat obiect de leasing, şi a dobânzilor aferente se poate realiza la un nivel mai ridicat decât prin încasarea sumei totale.

Când în anii ’60 ai secolului al XX-lea s-a importat din Statele Unite ale Americii leasingul ca instrument de finanţare şi au apărut primele societăţi de leasing în ţările dezvoltate din punct de vedere economic din Europa oamenii de afaceri nu au crezut serios în posibilităţile reale de dezvoltare ale acestui gen de prestări de servicii financiare, considerate atunci inovatoare. Motivul principal pentru această imagine defavorabilă şi chiar rezistenţa întâmpinată din partea pieţei economice şi financiare europene l-a constituit existenţa unor neclarităţi în privinţa tratării leasingului din punct de vedere al principiilor de drept civil, comercial şi fiscal. Practica economică însă a impus organelor legislative din unele state europene să procedeze la reglementări legislative şi guvernamentale referitoare la leasing.