Participarea Terților la Procesul Civil

În forma sa cea mai simplă, procesul civil are loc între reclamant şi pârât (cele două părţi în procesul civil), hotărârea judecătorească ce se pronunţă având autoritate de lucru judecat numai faţă de cei care au participat în procesul respectiv.

Uneori însă, interes sau legătură cu raportul juridic ce a generat procesul au şi alte persoane. Pentru ca hotărârea să aibă efect şi asupra lor, legea permite, în anumite împrejurări, participarea acestora la procesul început.

Însăşi legea procesual-civilă a dat părţilor posibilitatea să cheme în cadrul procesului alte persoane, sub forma :chemării în judecată a acestora, chemarea în garanţie, arătarea titularului titularului dreptului. Această cerere de chemare în judecată a unor terţi alături de părţile care iniţial au început procesul se numeşte intervenţie forţată sau indirectă.

Uneori, interesul de a interveni într-un proces poate aparţine şi terţelor persoane, această formă fiind denumită voluntară.

În cele ce urmează, vom analiza formele de participare a terţilor în procesul civil, prevăzute de Codul de procedură civilă.

Intervenţia voluntară

Potrivit prevederilor art. 49 C. proc. civ. ,,(1) Oricine are interes într-o pricină ce urmează între alte persoane. (2) Intervenţia este în interes propriu când cel care in tervine invocă un drept al sau. (3) Ea este în interesul uneia dintre părţi, când sprijină numai apărarea acesteia.”

După cum decurge din textul acestui articol, intervenţia voluntara poate fi: în interes propriu sau în interesul uneia dintre părţi.

Prevederile Codului fac distincţie între cele două forme de intervenţie, după dreptul invocat, care aparţine în prima situaţie terţului iar în a doua situaţie părţii în favoarea căreia s-a facut intervenţia, şi nu în funcţie de interes care trebuie sa fie întotdeauna, personal, al terţului.

Aşa de exemplu, dacă într-o cerere în revendicarea imobilară terţul solicită să fie introdus în proces pentru recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra imobilului ce formează obiectul litigiului, atât dreptul prestins cât şi interesul sunt proprii ale intervenientului. Dacă într-o cerere în revendicare, terţul vănzător cere sa fie introdus în proces pentru a-l apăra pe pârât care a cumpărat bunul de la el, dreptul este al pârâtului, interesul fiind al intervenientului. Din cele prezentate, rezultă că prin intervenţia voluntară înţelegem cererea unui terţ de a intra într-un proces pornit de alte părţi pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din proces.

Intervenţia voluntara se clasifică în:

a)principală (agresivă);

b)accesorie (auxiliară, alăturată).

Intervenţia principală se face de către terţul care urmăreşte realizarea sau conservarea unui drept al său sub forma cererii de chemare în judecată ca natură juridică având caracterul acesteia, şi este îndreptată împotriva ambelor părţi din proces (reclamant sau pârât ), terţul urmărind să câstige pentru el obiectul procesului.

Terţul trebuie sa justifice un interes iar cererea formulată trebuie sa aiba legătură cu cererea principală şi să fie introdusă într-un termen.

Potrivit art. 50 alin. (2) C. Proc. civ. „intervenţia principală”...se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor”. Regula enunţată comportă şi o excepţie, anume prevăzută de lege. Astfel, potrivit art. 50 alin. (3) C. proc. civ. cu acordul părţilor intervenţia principală se poate face şi în instanţa de apel.

Din punct de vedere procesual intervenţia principală se soluţionează în 2 faze: admiterea în principiu şi soluţionarea cererii. Încuviinţarea în principiu se poate dispune de către instanţa sesizată numai după „...ascultarea părţilor şi a celui care intervine...”(art. 52 C. proc. civ.). Dezbaterile asupra admiterii în principiu sunt circumstanţiate la admisibilitatea intervenţiei sub aspectul : condiţiilor de formă, al interesului de a interveni şi al legăturii de conexitate cu cererea principală. Cu acest prilej instanţa nu are căderea de a examina temeinicia cererii de interventie.

Asupra încuviinţării în principiu instanţa se pronunţă printr-o încheiere ce nu poate fi atacată decât o dată cu fondul [art. 52 alin. (2) C. proc. civ.]. Întâmpinarea va trebui să conţină toate elementele prevăzute de art. 115 C. proc. civ, şi anume: excepţiile de procedură ce pârâtul ridică la cererea reclamantului; răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii; dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere; când va cere dovada cu martori, pârâtul va arăta numele şi locuinţa lor; semnătura.