Economia României

Economia României este o economie de piaţă, conform Constituţiei din 1991. Conform acesteia, statul este obligat să asigure libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale. În economia României acţionează aşadar legea cererii şi a ofertei. La baza acesteia se află proprietatea privată care trebuie protejată şi garantată.

Economia României

Monedă Leul românesc (RON)

An fiscal An calendaristic

Organizaţii comerciale Organizaţia Mondială a Comerţului

Statistici

PIB poziţia

42 (2008 est.)

PIB $271.4 miliarde (2008 est.)

creşterea PIB 7% (2007 est.)

PIB pe cap de locuitor $12,800 (2007 est.)

PIB pe sectoare agricultură (13.1%), industrie (33.7%), servicii (53.2%) (2004 est.)

Inflaţie

2,57% (2007)

Sub nivelul de subzistenţă 14% (2007)

Forţa de muncă 9.66 milioane (2004 est.)

Forţa de muncă după ocupaţie agricultură (31.6%), industrie (30.7%), servicii (37.7%) (2004)

Şomaj

5.1% (iulie 2007)

Industriile principale textile şi încălţăminte, maşini uşoare şi ansamblare de maşini, minieră, prelucrarea lemnului, a materialelor de construcţii, metalurgică, chimică, alimentară, rafinatoare de petrol

Parteneri comerciali

Exporturi $150 miliarde f.o.b. (2007 est.)

Parteneri principali Italia 15.5%, Germania 25%, Franţa 7.3%, Regatul Unit 6.2%, Turcia 4.3%, SUA 4.1% (2003)

Importuri $64 miliarde f.o.b. (2007 est.)

Parteneri principali Italia 19.8%, Germania 17.5%, Franţa 7.5%, Rusia 7.1%, Austria 5.2% (2003)

Finanţele publice

Datoria publică $40.47 miliarde (23.6% din PIB) (2004 est.)

Datoria externă $14.59 miliarde (2004 est.)

Venituri € 200 miliarde (2007 est.)

Cheltuieli € 160 miliarde (2007 est.)

Ajutor economic NA

I. Privire istorică

Comerţul în România în perioada 1937-1939

Ramurile cele mai importante ale industriei erau industria petroliferă şi cea a gazelor naturale. Principalele resurse de petrol se găseau la poalele Carpaţilor lângă Ploieşti, la intrarea dinspre Pasul Predeal. Producţia de păcură era controlată în mod rigid de către guvernul român, deşi anumite companii străine aveau interese mari faţă de aceasta. Producţia totală de păcură era de 6,240,000 tone în anul 1939. Exporturile totale de produse petrolifere erau de 9,313,000,000 lei, un leu având valoarea de $.006.

Sarea şi tutunul erau monopoluri de stat. Tutunul ce provenea în cea mai mare parte din Câmpia Dunării, era de proastă calitate, însă era sursa principală de venit a localnicilor. În comparaţie cu tutunul balcanic, tutunul românesc avea o frunză slabă şi era netratat.

Industria extracţiei şi prelucrării cărbunelui era limitată la regiunea Anina din Banat, însă cărbunele extras era de foarte bună calitate. La Anina se produceau 300,000 tone de cărbune anual. Cărbunele extras de la Sacu, Doman şi Ocna de Fier era livrat unor oţelării importante. Se spunea în acea vreme că în regiunea Hunedoara, la sudul localităţii Deva ar exista resurse nedescoperite.

Lignitul era extras în mari cantităţi din regiunea Hunedoara şi din regiunea dintre Vârciorova şi Bacău, însă cele mai importante zăcămite se aflau în Muntenia şi Moldova. Producţia totală de lignit în 1937 era de 2,183,508 tone.

Antracitul era extras din districtul Gori de la Schela şi din Moldova şi Muntenia, însă cantitatea totală nu depăşea 201,000 tone.

Gazele naturale erau exploatate pe scară largă în regiunile Sărmăşel, Zau de Câmpie, Şaroş pe Târnave, Bazna şi Copşa Mică din Transilvania. Era exploatată o suprafaţă de 114 km pătraţi; în general 140,000,000 metri cubi de gaz metan puteau fi extraşi de pe un kilometru pătrat.

Industria oţelului se afla în Banat, fiind în legătură cu minele de cărbune de acolo, având o producţie anuală de 129,060 tone în 1937.

Pescăriile din regiunea Dunării erau de o importantă valoare comercială şi după pescăriile de pe Volga, pescăriile din josul Dunarii, de lângă Giurgiu şi Olteniţa, Călăraşi, Cernavodă şi Hârşova şi cele de lângă Ostrov, erau cele mai extinse si mai bogate din Europa. Pescuitul din lacuri era neînsemnat, însă producţia anuală a Deltei Dunarii era de aproximativ 9,000,000 kilograme.

România era una dintre cele mai bogate ţări din sud-estul Europei în ceea ce priveşte grânele. Muntenia şi Basarabia produceau de două ori mai mult decât cantitatea produsă în Transilvania. Producţia totală era doar puţin mai scazută decât cea a Germaniei şi reprezenta o cincime din cea a Canadei. Grâul era de calitate foarte bună şi era recoltat în mare măsură mecanizat, iar fermele româneşti erau bine dotate.

Exportul de grâu a scăzut în mod considerabil din 1914, deşi în 1911 reprezenta 70% din valoarea totală a exporturilor. De atunci locul a fost luat de exportul de gaze naturale. Principalii clienţi pentru exporturile de grâu erau ţări ca Belgia, Olanda, Germania şi Marea Britanie.

Industria de prelucrare a lemnului exporta în 1938 produse în valoare de 2,465,000 lei.

II. Economia românească la sfârşitul anului 1989

1. Economia de comandă-control

Stadiul de dezvoltare la care ajunsese economia României la sfârşitul anului 1989, după mai bine de patru decenii de guvernare comunistă, este evidenţiat prin trăsăturile de bază ale mecanismului de funcţionare a vieţii economice şi sociale din acea perioadă. Una dintre trăsături era dominaţia proprietăţii socialiste, de stat şi cooperatiste, monopolul acesteia în toate ramurile economiei naţionale, care şi-a pus amprenta asupra funcţionării întregului sistem economic românesc.

Astfel s-a impus conducerea unitară centralizată, cu ajutorul planului naţional unic al întregii activităţi economice şi sociale. Planificarea centralizată a dezvoltării întregii economii naţionale, realizată pe cinci ani şi anual, era mijlocul principal de dirijare şi corelare ex-ante a activităţii agenţilor economici din toate ramurile producţiei naţionale. La nivelul macroeconomiei s-au pus bazele strategiei generale de dezvoltare economico-socială şi tacticii de urmat, până la etajele inferioare ale economiei. În aceste condiţii, activitatea agenţilor economici şi, în general, macroeconomia, se desfăşurau potrivit normelor şi reglementărilor stabilite de sus în jos, în concordanţă cu indicatorii economico-financiari din planul naţional unic. Prin exercitarea capacităţii de decizie, în problemele fundamentale ale activităţii economice la nivelul macroeconomiei, autonomia managerială a agenţilor economici era limitată la elemente de mică importanţă pentru strategia şi tactica întreprinderii. Piaţa era considerată o componentă paşnică a sistemului economic, rolul ei reducându-se, în principal, la desfăşurarea actelor de vânzare-cumpărare, legate de aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderilor şi de trecere în consumul populaţiei a bunurilor economice necesare.