Falimente Bancare

producerii falimentelor si metodele de rezolvare a crizelor sunt privite cu interes ridicat atat de managementul bancar, cat si de investitori si legiuitori.

In sens larg, prin faliment bancar se intelege situatia de insolvabilitate a unei banci, in urma careia aceasta este lichidata, obligata sa fuzioneze cu o banca « sanatoasa » sau este salvata prin interventia statului.

Principalele cauze care stau la baza falimentelor bancare sunt asimetria de informatii, hazardul moral, deciziile manageriale si chiar lipsa de competitie pe piata bancara. Contagiunea clientilor bancilor cu zvonuri (adesea nefondate) conduce la retrageri masive de capital, care creeaza o lipsa de lichiditate severa, uneori chiar si la bancile care nu aveau initial probleme financiare. Managerii bancilor sunt singurii care au acces la informatiile exacte despre solvabilitatea si rentabilitatea bancii, din acest motiv, o supraveghere atenta si un control amanuntit al operatiunilor efectuate ar diminua riscurile producerii falimentului si ar descuraja managerii de la a face investitii riscante. Hazardul moral se refera la problema acoperirii sau nu a tuturor depozitelor (si uneori si a creditelor) unei banci, fapt care ar produce importante costuri sociale; asigurarea in proportie de 100% a depozitelor ar scade vigilenta deponentilor, creand astfel managerilor un context favorabil pentru implicarea in actiuni riscante.

Falimentele bancare pot fi prevenite printr-un sistem riguros de regularizare, care sa includa : asigurarea depozitelor, cerinte minime de capital (acordurile Basel 1 si 2), controale si audit extern periodic, interventii ale statului inca din stadiile incipiente ale crizei si salvarile in regim de urgenta. Strategiile de rezolvare a crizelor financiare pot fi diferentiate in functie de pierderile suferite de fiecare participant la viata economica (actionari, creditori, platitori de taxe, manageri, angajati), distingandu-se astfel : injectia de capital de catre actionari; injectia de capital efectuata de catre stat; metodele Merge & Acquisition si Purchase & Acquisition; preluarea temporara a bancii in colaps de catre stat, urmand ca ulterior aceasta sa fie vanduta; lichidarea bancii.

Studiu de caz : Elvetia

Sistemul bancar elvetian este segmentat. Din cele 371 de banci care operau in Elvetia la sfarsitul anului 2001 , 219 erau banci elvetiene, 126-filiale straine si 26-sucurcale straine.

Bancile elvetiene pot fi clasificate in 5 mari categorii:

- Bancile mari – precum UBS si Credit Suisse Group(CSG)

- Bancile cantonale – 24 de banci care sunt detinute total sau partial de cantoane.

- Bancile regionale - servesc zone locale si se angajeaza in principal in activitati bancare comerciale.

- Banci Raiffeisen - concentrate pe credite ipotecare in zonele rurale desi s-au extins si in principalele orase.

- Bancile private si straine

Elvetia a adoptat Regulile Basel( cu cat este mai riscant portofoliul de credite, cu atat mai ridicate sunt cerintele de capital). Autoritatea statutara pentru supervizarea bancilor este Swiss Federal Banking Commission(SFBC) care se bazeaza si pe munca auditorilor bancari externi autorizati.

Cauzele crizei

- De-a lungul anilor ’80 indicele pretului la case s-a dublat, iar indicele pentru spatiile de birouri a crescut chiar mai mult.

- Indicele locuintelor a atind punctul maxim in 1989, a ramas sus pana in 1991 cand preturile caselor au inceput sa scada. Scaderea a continuat pana in 1999,abia din 2000 inregistrandu-se din nou o crestere.

- Indicele pretului pentru spatiile de birouri a avut aceeasi tendinta, doar ca punctul minim a fost atins 2 ani mai tarziu,in 1991 si preturile au reinceput sa creasca in 1999.

- In Elvetia, bancile joaca un rol important in finantarea pietei imobiliare.Cresterea pietei imobiliare s-a reflectat in evolutia ipotecilor pastrate de banci. Valoarea totala a ipotecilor s-a dublat in anii ’80 iar principalii factori care au determinat aceasta crestere sunt tolerarea unui grad de indatorare ridicat( 80% -100% ) , renuntarea la politica SNB de a controla ratele de dobanda pe termen mediu si indirect ratele de ipoteca si cresterea cu 10% pe an a preturilor imobiliarelor incepand cu ani ’60.

Criza bancara

In 1991,cand preturile de pe piata imobiliara au inceput sa scada, bancile au inceput sa aiba probleme. Recesiunea a afectat capacitatea clientilor de a-si rambursa datoriile, a determinat scaderea valorii caselor care astfel nu mai acoperea ipoteca si unele banci au ajuns in imposibilitatea de a-si recupera sume mari de bani. SFBC a estimat ca pierderile inregistrate in perioada 1991-1996 au fost de 42 bilioane CHF.La prima vedere bancile mari par cele mai afectate , confruntandu-se cu pierderi de 13% din imprumuturi, insa avand un portofoliu bine dezvoltat au obtinut suficient profit din alte activitati pentru a-si acoperi pierderile.

Cel mai mult au avut de suferit bancile de canton care au oferit cele mai multe credite populatiei. Exceptie au facut bancile Raiffeisen care desi s-au concentrat pe imprumuturi pentru populatie nu au avut problema importante, avand pierderi de doar 1% din volumul total de credite.

Rezolvarea crizei

SFBC a initiat un plan de rezolvare a crizei in 4 pasi :

1. Inchiderea bancilor insolvente : Banca regionala Spar + Leihkasse Thun a fost inchisa pentru ca nimeni nu a vrut s-o preia.

2. Restructurarea bancara : sapte banci amenintate cu falimentul au fost preluate de bancile mai puternice

3. Bancile care pareau sa se confrunte cu probleme au fost obligate sa-si caute un partener mai puternic, astfel aproximativ 20 de banci au fuzionat

4. SFBC a ajutat la organizarea asistenteipentru acoperirea pierderilor

Criza s-a rezolvat fara a se apela la asistenta financiara guvernamentala. Doar 5 banci de canton de stat au avut nevoie de fonduri din taxele contribuabililor, iar valoarea s-a ridicat la mai putin de 1% din PIB.Criza s-a rezolvat intr-o perioada destul de scurta si pentru ca bancile mari cu un capital puternic au preluat institutiile slabe.

Ca urmare a crizei, in 2003 s-a adoptat o noua lege a insolventei bancare ce urmareste o lichidare mai eficienta , maximizarea sanselor de restructurare si o mai buna protectie a micilor deponenti.

Studiu de caz : Suedia

Criza bancara suedeza de la inceputul anilor ’90 a necesitat o interventie majora din partea statului, acesta alocând aproximativ 4% din PIB pentru prevenirea unui colaps iminent. Inainte de 1980, statul restrictiona politicile bancare, indicând ratele ale dobânzii, precum şi creditele ce puteau fi acordate; in plus, nu era permis accesul bancilor straine, iar tranzactiile in moneda straina erau limitate strict. La inceputul anilor ’80 au aparut primele institutii financiare nonbancare care acordau finantare companiilor şi persoanelor fizice (in 1988, imprumuturile de la aceste institutii reprezentau 1/6 din totalul imprumuturilor de la banci); dat fiind faptul ca nu puteau fi constituite depozite, aceste institutii nu intrau sub incidenta restrictiilor impuse de stat.