Dezvoltarea Științei Managementului

În abordarea evolutivă a managementului, unul din elementele care frapează îl constituie discrepanţa dintre istoria îndelungată a activităţii de management şi vârsta tânără a ştiinţei Managementului. Activitatea de management a apărut odată cu constituirea primelor colectivităţi umane în comuna primitivă (ginta, tribul=formă specifică de organizare socială, care cuprindea elemente specifice de management, în ceea ce priveşte rolurile, competenţele, sarcinile ce trebuiau îndeplinite în cadrul grupului). Punctul de plecare pentru Managementul ştiinţific este începutul secolului XX, atunci când complexitatea şi dinamismul activităţii economice au impus o conducere pe baze noi, iar când ştiinţa a evoluat suficient pentru a pune bazele gnoseologice şi metodologice ale managementului ca ştiinţă. Promotorul noului mod de gândire este Frederic Taylor (”Shop Management”1903; ’’The Principles of Scientific Management ’’1911) şi Henry Fayol. Aceşti doi specialişti s-au referit la conducerea organizaţiilor în general, concretizând metodele, tehnicile de management în special la nivelul firmei. Ulterior, numeroşi alţi specialişti, dintr-un număr mare de ţări din Europa şi America de Nord au contribuit, din variate puncte de vedere la consolidarea ştiinţei Managementului.

Abordarea evolutivă a ştiinţei managementului este reprezentată de patru şcoli de management:

1.Şcoala clasică tradiţională reprezentata de promotorii Frederic Taylor şi Henry Fayol ce au pus un accent special pe funcţia de organizare şi de conducere privite la nivelul producţiei şi la nivelul întregii întreprinderi.

2. Şcoala behavioristă (a comportamentului uman) conturată în ultimele 4 decenii şi reprezentata de numeroşi specialişti -H Simon,R Leckert, M Crozier, Weber, Hertzberg- ce utilizează şi introduc cu precădere concepte şi metode sociologice şi psihologice: studiul motivaţiei, sociograme,teste de aptitudini. Contribuţia esenţială a acestei şcoli, o constituie situarea în prim planul procesului de management a resurselor umane ale firmei. Această şcoala încearcă să stabilească un set de principii, reguli, cerinţe, metode de natură să asigure valorificarea eficientă a resurselor umane.

3. Şcoala cantitativă reprezentată de A. Kaufman, J. Starr, C. Afanasiev Korney, Herbert Simon (premiul Nobel 1978) ce fundamentează diferite concepte şi metode apelând la statistica şi matematica (utilizează tehnica grafelor, programare liniara ). Această şcoală se concentrează mai ales pe funcţiile de previziune şi organizare ale managementului, abordând atât domeniul P. cât mai ales funcţiile comerciale şi de cercetare –dezvoltare.

4. Şcoala sistemică reprezentată de P.Drnecker, R.Johnson, F. Kast,H. Mintzberg, M. Porter. Este şcoala cea mai cuprinzătoare deoarece abordează multidisciplinar toate cele 5 funcţii ale managementului: previziunea , organizarea, coordonarea, antrenarea şi evaluarea. De asemenea situează pe primul plan finalitatea economică a firmei.

Etimologic termenul de Management înseamnă ,,conducere-administrare’’, fiind introdus de americani. Are un conţinut mai bogat decât verbul to lead= a conduce. Cuvântul management are un conţinut complex, intraductibil printr-un singur cuvânt.

Făcând trimitere la istoria conducerii, mulţi autori vorbesc de următoarele etape de dezvoltare:

- Conducerea primitivă sau empirică( până la Frederic Taylor);

- Începuturile conducerii ştiinţifice( până la al II lea Război Mondial);

- Conducerea modernă;

- Conducerea ştiinţifică.

În abordarea Managementului ca ştiinţă există doua puncte de vedere:

1. Prima optică tratează managementul din punct de vedere funcţional (al funcţiilor principale şi al proceselor de management)

2. O a doua optică abordează managementul din punct de vedere instituţional – prin care sunt descrise persoanele sau grupurile care îndeplinesc sarcini manageriale şi rolul acestora în cadrul organizaţiilor.

În prezenta lucrare, dezvoltarea ştiinţei managementului este prezentata în două mari etape: etapa conducerii empirice a întreprinderilor şi etapa conducerii ştiinţifice.

Conducerea empiricã – corespunde perioadei în care activitatea se bazeazã pe utilizarea experientei şi intuiţiei în procesul de decizie, coordonare şi control a activitãţilor. În aceasta etapã – panâ la Taylor – funcţia de conducere era practicatã de insãşi proprietarii înterprinderilor, neexistand diferenţa între aceştia în calitate de proprietar şi funcţia de conducãtor. A conduce pe baze empirice înseamnă a aplica principiul „văzînd şi făcând” rezultatele finale depind de capacitatea conducătorului de a se descurca în situaţii neprevăzute. Empirizmul în conducere a generat tipul conducătorului „dictator” sau stilul „autoritar”. Managementul era considerat ca o artă iar succesul ca un rezultat exclusiv al unor calităţi personale şi al experienţei proprii