Gândire critică

Notiunea de “strategie” avea înca din antichitate, o semnificatie destul de exacta, ea desemnând „arta” generalului care comanda o armata.

Strategia ca subiect al afacerilor a apărut în anii 1950 și s-a dezvoltat în anii 60, 70 și 80. A fost o perioadă de apogeu, și cu apariția a asa zisei “noi economii”, a ajuns să fie pusă sub semnul întrebării. Datorită ajungerii companiilor de Internet în pragul falimentului a reintrat în discutie. Din tot ce am observat până acum, importanța unei strategii binedefinite este clară.

Conceptul de strategie, în afaceri la fel ca și în armată unde a apărut, are câteva abordări și este în continuă evoluție. Sunt diferite căi în a înțelege gândirea strategică. De aceea, definițiile strategiei vor fi diferite

Profesorul american 1.Peter Drucker, a caracterizat strategia afirmând ca aceasta raspunde la doua întrebari majore: “în ce consta afacerea?” si “care ar trebui sa fie obiectul de activitate al organizatiei?”;

În lucrarea intitulata “Strategy and Structure” Alfred Chandler definea strategia ca fiind “determinarea pe termen lung a scopurilor si obiceiurilor unei întreprinderi, adoptarea cursurilor de actiune si alocarea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor”2.Kenneth 3.Andrews si 4.Igor Ansoff au dat noi valente termenului de strategie facând diferentierea procesului de elaborare a unei strategii de strategia în sine, care poate avea capacitatea de a defini însasi obiectivul esential al unei organizatii în domeniul de activitate.

Exista mai multe acceptiuni referitoare la notiunea de strategie dar, în cazul unei

organizatii, prin strategie se determina ansamblul obiectivelor majore ale organizatiei pe termen lung si principalele modalitati de realizare, împreuna cu resursele alocate, în vederea eficientizarii activitatii.

În acest context, se pot delimita mai multe componente ale strategiei manageriale:

o componentele tehnologice, cu referire la scopurile actiunii;

o componentele axiologice, prin care este fundamentata valoric actiunea;

o componentele praxiologice, care definesc traiectoria actiunii manageriale

o pentru, realizarea scopurilor asumate.

Componentele tehnologice cuprind:

o misiunea stabilita;

o obiectivele, care reprezinta stari viitoare dezirabile, exprimate daca este posibil

în termeni cuantificabili;

o politicile care sunt alcatuite din liniile de ghidare ce determina limitele de desfasurare a unei actiuni.

Cele mai importante politici denumite „politici strategice”, reprezinta suportul direct al strategiilor. Politicile pot fi abordate ca decizii situationale ce sunt utilizate pentru rezolvarea unor conflicte între obiectivele stabilite.

În conceperea şi fundamentarea activităţilor firmelor un rol esenţial îl au strategiile politice, elaborate de către organismele manageriale. Concretizarea esenţială a previziunii,

srategiile şi politicile jalonează dezvoltarea fiecărei întreprinderi, de conţinutul lor depinzînd adesea decisiv eficacitatea interfaţei cu suprasistemele din care face parte, măsura în care acestea îşi menţin şi amplifică segmentul de piaţă ocupat, profitabilitatea obţinută.

Termenul de strategie are o istorie multimilenară. Americanul Brian Quinn a spus “Iniţial în antichitatea greacă timpurie termenul de <<strategos>> se referea la rolul generalului care comanda o armată. Ulterior, a dobîndit sensul de artă a generalului, referindu-se la abilităţile psihologice şi comportamentale care dădeau posibitatea generalului să-şi îndeplinească rolul său. În timpul lui Pericle (450 î.e.n.), accepţiunea strategiei era de calitate managerială (administrativă, lidership, oratorie, putere), iar pe vremea lui Alexandru cel Mare (330 î. e. n.), strategia se referea la abilitatea de a desfăşura forţele pentru a copleşi opoziţia (duşmanului) şi de a crea un sistem unitar de guvernare globală. Această ultimă accepţiune a fosrt utilizată, secole de-a rîndul, în cea mai mare parte a abordărilor militare, extinzîndu-se, începînd cu secolul al 20-lea, şi în ecconomie, politologie ş. a. m. d.”.

Referindu-ne la domeniul economic trebuie de remarcat cercetările întreprinse de unul din cei mai mari specialişti în management, Henry Mintzberg. Pe baza examinării a 1495 de lucrări consacrate strategiei, el a identificat 10 şcoli de gîndir Printre primii care a punctat importanţa deosebită a strategiei pentru firme, au indicat conţinutul său a fost profesorul american Peter Drucker. În 1954, acesta relevă că strategia unei organizaţii răspunde la două întrebări: În ce constă afacerea? şi care ar trebui să fie obiectul de activitate al firmei?

Prima abordare temeinică şi de sinestătătoare a strategiei firmei a aparţinut, însă lui Alfred Chandler în lucrarea Strategy in Structure, publicată în 1962. Strategia este definită ca “determinarea pe termen lung a scopurilor şi obiectivelor unei întreprinderi, a scopurilor şi obiectivelor”. Principalul defect al acestei definiri rezidă în absenţa diferenţierii procesului de elaborare a strategiei de strategia însăşi.

Primii specialişti care au realizat această diferenţiere au fost Keneth Andrews şi Igor Ansoff. Andrews defineşte strategia ca fiind structura obiectivelor, ţelurilor şi scopurilor, politicile şi planurile majore pentru realizarea lor, astfel se stabileşte încît să definească obiectul actual sau viitor de activitate al afacerii de tipul întreprindere, prezent sau preconizat. Igor Ansoff tratează strategia ca axul comun al activităţilor organizaţiilor şi produselor produselor/pieţelor, ce defineşte natura esenţială a activităţii economice, pe care organizaţia o realizează sau prevede să o facă în viitor. El identifică patru componente ale strategiei şi domeniul produs/piaţă, vectorul de creştere, avantajul competitiv şi sinergia. Abordarea lui Ansoff şi a grupului său a avut un mare impact ştiinţific şi pragmatic asupra managementului firmei.

Ulterior alţi specialişti au definit parţial diferit strategia. Între aceştia menţionăm pe D. Shendel şi G. Hoffer care într-o lucrare definesc strategia ca fiind “structura fundamentală a desfăţurării (repartizării) resurselor prezentate şi previzionate şi a interacţiunilor cu mediul, care indică cum organizaţia îşi va atinge obiectivele”.

Cîţiva ani mai tîrziu Brian Quin formulează următoarea definire “strategia este un model sau un plan ce integrează scopurile majore ale organizaţiei, politicile şi secvenţele de acţiune într-un întreg coerent”. O strategie bine formulată ajută conducătotul să aloce resursele într-o viziune unică şi viabilă, bazată pe competenţele şi disfuncţionalităţile interne, schimbările anticipate în mediu de mişcările concurenţilor intelegenţi.

Mai recent, Henry Mintzberg, în lucrarea menţionată mai sus prezintă 5 definiţii ale strategiei:

o Strategia ca o percepţie, prin care desemnează un curs prestabilit de acţiune, pentru a soluţiona o situaţie;

o Strategia ca o schiţă sau un proiect ce constă într-o manevră menită să asigure depăşirea unui contracurent sau oponent;

o Strategia are un model ce stabileşte structură de acţiuni consistente în plan comportamental;

o Strategia ca poziţionare a firmei ce rezultă în mijloacele de identificare a locului pe care organizaţia îl are în mediul său, cel mai frecvent pe piaţă;

o Strategia ca o perspectivă ce implică nu numai stabilitatea unei poziţii, dar şi o anumită percepere a realităţii ce se reflectă în acţiunile vizînd piaţa, tehnologia etc.

Din galeria contribuţiilor majore al definirea strategiei nu poate fireşte, fireşte, să lipsească Michael Porter, după toate probabilităţile specialistul numărul 1 în strategii în perioada actuală. Folosind termenul de “strategie generică”, Porter arată că aceasta constă în specificarea abordării fundamentale pentru obţinerea avantajului competitiv urmărit de firmă, ce furnizează contextul acţiunilor de întreprins în fiecare domeniu funcţional. În practică de acţiune, fără o articulare clară avantajul competitiv se urmăreşte a se realiza şi modalităţile de utilizat.