Istoria Calității

CAPITOLUL I

1. Conceptul „calitate" în lumea antică si medievală

1.1. Contribuţia vechilor greci

Refacerea traseului filozofic al noţiunii de calitate pare simplă la prima vedere, deoarece ne conduce direct la operele marilor gânditori ai antichităţii greceşti.

Vechii greci au fost probabil primii care au discutat despre calitate în „calitatea ei" de categorie filozofică. Desigur, la debuturile ei, filozofia grecilor antici nu a avut in prim plan acest concept. în lucrarea „Douăzeci şi şapte trepte ale realului", publicată de Constantin Noica 1909-1987) în 1969 şi reeditată trei decenii mai târziu, se arată că putem vorbi despre analiza ideii de calitate abia la Platon şi Aristotel.

Toate filozofiile au încercat (şi încearcă) să explice, de fapt, omul. Toţi gânditorii au făcut fără să ştie poate o antropologie filozofică „avânt la lettre" (antropologia filozofică ia naştere „oficial" în 1926 prin lucrările savantului german Max Scheller).

Ghinionul omului - spunea Pascal - a fost acela că, probabil, este unica vieţuitoare (cel puţin pe Pământ) care si-a dat seama că există şi, implicit, că moare. Gândirea, născută din această perpetuă pendulare a omului între speranţă şi disperare, continuă şi azi să încerce să dea diverse explicaţii asupra locului şi rolului nostru în Univers.

Abordând problema originii omului, a raportului materie - viaţă, antropologia filozofică a intrat direct în impasul originar al oricărei filozofii. Religiile monoteiste au rezolvat problema printr-o axiomă: Universul a fost creat de un Demiurg (unic) - ceea ce a urmat fiind doar consecinţe ale voinţei acestuia.

Budismul (al cărui întemeietor nu sa autodeclarat nici profetul vreunui Dumnezeu, nici trimisul său) consideră că Universul este necreat: nu are început şi nici sfârşit şi funcţionează după legi ale cauzalităţii.

Din perspectiva materialistă, viaţa apare ca un accident născut din mişcarea chimică a materiei care, cu o probabilitate extrem de mică (dar nenulă), a făcut posibil acest fenomen.

Ţinând seama de condiţiile extrem de vitrege din Univers, viaţa apare ca o excepţie cu totul bizară. Privit din afară, acest fenomen ni se înfăţişează atât de puţin probabil, încât „nimeni nu ar fi pariat pe apariţia lui" (Vasile Tonoiu). Totuşi, contrazicând logica probabilistă, viaţa a apărut într-un moment favorabil producerii combinaţiei între chimie şi „teoria şanselor" .

In 1958, într-o lucrare în mai multe volume intitulată „Scrieri din trecut" (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti), este reeditată una dintre importantele opere filozofice ale gânditorului român Mihail Ralea (1896-1964), ce purta titlul „Monografie despre Om sau Explicarea omului", un eseu extrem de interesant şi pentru problema noastră.

Ralea afirmă că, omul este „incomplet" ca specie, evoluţia sa biologică intrând într-un impas şi făcându-1 neajutorat în faţa naturii. Pentru a compensa această slăbiciune, el a fost obligat să se perfecţioneze, căutând ajutoare în afara acesteia. în acest mod, omul a opus naturii tehnica şi organizarea socială, elemente care, în viziunea altor autori, conţin germenii autodistrugerii societăţii omeneşti.

Tot Ralea este cel care introduce caracterizarea de „animal absurd" a omului prin motivaţia că el creează idei, ceea ce înseamnă ruperea contactului cu realitatea, desprinderea de concret, de necesităţile imediate, construirea unei lumi abstracte (virtuale, am spune noi azi) care nu există decât în mintea lui. Ori, nici o altă fiinţă vie de pe Pământ „nu lucrează cu abstracţiuni" -printre acestea, cea care pare de importanţă capitală, fiind conceptul de timp.

In realitate, timpul nu există: el a fost „inventat" din necesitatea omului de a se raporta atât la spaţiul ambiant, cât şi la evenimentele ce au loc în acest spaţiu. Crearea numerelor negative şi a numărului zero a permis interpretări precum: zero = moment iniţial, -l, -2, ... -n, ... = momente ale trecutului etc.

„Cu timpul", însuşi timpul a fost demitizat, a devenit un simplu obiect care poate fi vândut şi cumpărat; a devenit, într-un anume sens, o măsură a lucrului ce trebuie executat.

In general, capitalismul secolelor XVIII şi XIX a transformat natura în sursă de venit oferindu-i statutul de obiect exploatabil. Ecologismul actual este o reacţie tardivă tocmai împotriva acestui statut, dar unii analişti consideră bătălia pierdută din start.

Pe aceeaşi linie a lui Ralea, cunoscutul scriitor şi filozof Alexandru Philippide (1900-1975) afirma undeva că, dacă dorim să pătrundem esenţa unui fenomen, trebuie să o facem prin mijloace neconvenţionale: lumea, scria el, începe să existe de fapt din momentul în care fiecare dintre noi ajungem s-o percepem. Ea reprezintă propria-i reflectare în creierul nostru. Fiecare înţelege lumea în felul lui, dar nici în această înţelegere nu suntem independenţi, ci condiţionaţi în primul rând de limitările noastre biologice, apoi de restricţiile şi prejudecăţile sociale.

Fără să ştie, Philippide îl confirmă pe Deming, care, în 1938, scria:

„Ar fi extrem de frumos, dacă toate acţiunile pe care trebuie să le luăm în domeniul social, economic sau în industrie s-ar baza pe legi ştiinţifice: în realitate, există o sumedenie de legi ce încă trebuie descoperite; astfel, unele decizii suntem obligaţi încă să le luăm pe baza cunoaşterii unor domenii înrudite cu acela în care lucrăm.

Nu este mai puţin adevărat că unele acţiuni ale noastre sunt viciate de prejudecăţi şi capricii chiar şi atunci când există o bază ştiinţifică, dar acest lucru este specific naturii umane, nicidecum o problemă de matematică sau statistică."

(W. E. Deming, „Statistical Adjustment of Data", 1964, Dover Publ. Inc. New York, Third printing, pag. 11).

Dezvoltându-se ca un „animal social", omul a creat şi probabil a fost în bună măsură creat de limbaj. Cuvintele - inventate după cum spun unii umorişti, ca să ne ascundem gândurile - au fost de fapt primul model abstract al lumii înconjurătoare.

John Locke (1632-1704), într-un eseu celebru intitulat chiar „Eseu asupra intelectului omenesc" (cartea III, cap. III. § 6), este probabil primul filozof care a pus în evidenţă rolul limbajului şi dependenţa gândirii de gradul de complexitate al acestuia. Deşi privit aproape exclusiv ca „personalitatea tutelară a liberalismului modern" sau ca „strămoşul intelectual al Declaraţiei de Independenţă şi al Constituţiei S.U.A.", An Essay Concerning Human Understanding (1690) constituie o contribuţie importantă la teoria cunoaşterii prin care Locke încearcă să demonstreze că gândirea - limbaj sau limbajul - gândire este elementul modelator al naturii umane: profunzimea gândirii este rodul clarităţii şi diversităţii exprimării. într-un cuvânt, al puterii de plasticizare a limbajului respectiv.

Conform cu Noica (idem op. cit. pag. 5), Platon şi Aristotel reuşesc să ofere primele două tablouri coerente ale lumii prin introducerea unor grupe de categorii filozofice, astfel: