Strategia Firmei

1.1 Ce este strategia?

Strategia este o ştiinţă, întrucât se bazează pe concepte, metode şi instrumente ştiinţifice. Totodată, strategia este şi artă, deoarece eficacitatea sa depinde de intuiţia, experienţa şi aptitudinile managerilor.

Strategia conţine patru componente majore: obiectivele strategice, sfera produselor şi a pieţelor, sistemul activităţilor şi premisele avantajului competitiv

Strategia organizatiei intr-un timp al schimbarii

În conceperea şi fundamentarea activităţilor firmelor un rol esenţial îl au strategiile elaborate de către organismele manageriale. Schimbării concepţiilor privind organizaţiile în general şi firmele în special, i-a corespuns abordarea diferită a strategiei. Primii care au punctat importanţa deosebită a strategiei, în ordine cronologică, au fost: Alfred Chandler, Kenneth Andrews, Igor Ansoff, G. Hofer, D. Schendel, Brian Quinn, Henry Mintzberg şi Michael Porter.

Cele mai recente definiţii ale strategiei sunt prezentate de către Henry Mintzberg, astfel:

- strategia ca o percepţie, prin care desemnează un curs prestabilit de acţiune, pentru a soluţiona o situaţie;

- strategia ca o schiţă sau un proiect ce constă într-o manevră menită să asigure depăşită să asigure depăşirea unui contracurent sau oponent;

- strategia ca un model ce stabileşte o structură de acţiuni consistente în plan comportamental;

- strategia ca o poziţionare a firmei ce rezidă în mijloacele de identificare a locului pe care organizaţia îl are în mediu său, cel mai frecvent pe piaţă;

- strategia ca o perspectivă ce implică nu numai stabilirea unei poziţii, dar şi o anumită percepere a realităţii ce se reflectă în acţiunile sale, vizând piaţa, tehnologia etc.

În altă accepţiune, prin strategie se desemnează ansamblul obiectivelor majore ale organizaţiei pe termen lung, principalele modalităţi de realizare, împreună cu resursele alocate, în vederea obţinerii avantajului competitiv potrivit misiunii organizaţiei.

1.2 Repere pe drumul dezvoltarii strategiei organizatiilor

Profesorul american Peter Drucker3 este unul dintre primii autori care au punctat importanta deosebita a strategiei pentru firme, indicand in acelasi timp, concret, si continutul sau. In 1954, acesta releva ca strategia unei organizatii este menita sa ofere raspunsuri la doua intrebari fundamentale: in ce consta afacerea si care ar trebui sa fie obiectul de activitate al firmei.

Mai tarziu, Kenneth Andrews4 defineste strategia ca fiind structura obiectivelor, telurilor sau scopurilor, politicile si planurile majore pentru realizarea lor, stabilite astfel incat sa defineasca obiectul actual sau viitor de activitate al afacerii si tipul de intreprindere prezent sau preconizat. Igor Ansoff5 considera strategia ca fiind axul comun al activitatilor organizatiilor si produselor/pietelor, prin care se defineste natura esentiala a activitatii economice pe care organizatia o realizeaza sau prevede sa o realizeze in viitor. El identifica patru componente ale strategiei: domeniul produs/piata, vectorul de crestere, avantajul competitiv si sinergia. Abordarea propusa de Ansoff si grupul sau a avut un impact stiintific si pragmatic major asupra cercetarilor din domeniul managementului firmei.

Brian Quinn6 formuleaza opinia potrivit careia strategia este un model sau un plan ce integreaza scopurile majore ale organizatiei, politicile si secventele de actiune intr-un intreg coerent. O strategie bine formulata ajuta conducatorul sa aloce resursele intr-o viziune unica si viabila, bazata pe competentele si disfunctionalitatile interne, schimbarile anticipate in mediu si miscarile concurentilor inteligenti.

Michael Porter7, folosind termenul de „strategie generica“, arata ca aceasta consta in „specificarea abordarii fundamentale pentru obtinerea avantajului competitiv urmarit de firma, ce furnizeaza contextul activitatilor de intreprins in fiecare domeniu functional. In practica multe planuri strategice sunt liste ale fazelor de actiune, fara o articulare clara cu avantajul competitiv ce se urmareste a se realiza si a modalitatilor de utilizat“. Prin strategie se desemneaza ansamblul obiectivelor majore ale organizatiei pe termen lung, principalele modalitati de realizare ale acestora impreuna cu resursele alocate, in vederea obtinerii avantajului competitiv potrivit misiunii organizatiei.

Henry Mintzberg8 propune, la randul sau, cinci conceptualizari ale strategiei:

– strategia ca o schita sau un proiect ce consta intr-o manevra menita sa asigure depasirea unui concurent sau oponent;

– strategia ca o perceptie, prin care desemneaza un curs prestabilit de actiune, pentru a solutiona o problema;

– strategia ca un model ce stabileste o structura de actiuni consistente in plan comportamental;

– strategia ca o pozitionare a firmei, ce rezida in mijloacele de identificare a locului pe care organizatia il are in mediul sau, cel mai frecvent pe piata;

– strategia ca o perspectiva, ce implica nu numai stabilirea unei pozitii, dar si o anumita percepere a realitatii ce se reflecta in actiunile sale, vizand piata si tehnologia.

Competitivitatea organizatiilor contemporane, indiferent de natura si marimea lor, izvoraste din calitatea strategiilor pe care le adopta si le aplica. Legatura dintre performantele organizatiilor si continutul strategiilor explica abundenta de cercetari, studii, cursuri, lucrari si consultanta de specialitate din ultimele decenii, toate avand ca obiect de studiu strategiile.

2 Strategia = teoria, practica si arta actiunii

Teoria, practica si arta actiunii

Strategia este un concept ce strabate veacurile, evoluand. Strategia strange laolalta teorie, practica si arta a actiunii. Avand un caracter de maxima generalitate, strategia imprima o viziune de ansamblu unui sistem in care o decizie politica este transformata in plan de actiune, prin care se organizeaza si se pregatesc mijloacele, resursele si se prevad actiunile. Referindu-se la strategie, J.B. Quinn precizeaza ca: „Initial, in antichitatea greaca timpurie, termenul de «strategos» se referea la rolul generalului care comanda o armata. Ulterior, a dobandit sensul de „arta a generalului“, referindu-se la abilitatile psihologice si comportamentale care dadeau posibilitatea generalului sa-si indeplineasca rolul sau. In timpul lui Pericle (450 i.e.n.), acceptiunea strategiei era cea de calitate manageriala (administrativa, leadership, oratorie, putere). Pe vremea lui Alexandru cel Mare (330 i.e.n.), strategia se referea la abilitatea de a desfasura fortele pentru a coplesi opozitia (dusmanul) si de a crea un sistem unitar de guvernare globala. Aceasta ultima acceptie a fost utilizata, secole de-a randul, in cea mai mare parte a abordarilor militare, extinzandu-se, la inceputul secolului al XX-lea si in economie, politologie s.a.m.d.“1

Strategia se impune, asadar, ca o componenta esentiala a managementului, atat in ceea ce priveste aspectele teoretice, dar mai ales sub aspectul finalitatii practice. Gandirea strategica presupune analiza aprofundata a afacerii in stransa conexiune cu sectorul respectiv, cu competitorii si cu mediul de afaceri, atat pe termen lung cat si pe termen scurt. In esenta, strategia poate fi privita ca o totalitate a planurilor pe care organizatia le elaboreaza in vederea atingerii obiectivelor sale.