Uniunea Europeană Monetară și Premisele Creării BCE

CAPITOLUL I:

Uniunea Europeană Monetară şi premisele creării BCE

O categorie importantă de relaţii financiare internaţionale o constituie relaţiile care intervin între statele membre Comunităţii Europene, generate de realizarea obiectivelor pe care acestea şi le-au propus la constituirea respectivelor Comunităţi.

Potrivit tratatului de la Roma, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) este chemată ca, prin crearea unei pieţe comune şi prin apropierea graduală a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în întreaga Comunitate, o dezvoltare continuă şi echilibrată, o stabilitate sporită, o creştere rapidă a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele membre.

Sistemul monetar internaţional instituit la Bretton Woods la sfârşitul celui de al II-lea război mondial, în care dolarul SUA era şi continua să fie moneda dominantă pe piaţa mondială, s-a impus în anii ’50 şi s-a consolidat în anii ’60.

Începând cu anul 1962 când s-a creat piaţa agricolă comună, schimburile comerciale între ţările CE se efectuau prin moneda fictivă a unităţii de cont. Tranzacţiile reale se făceau în monede naţionale suma lor fiind calculată prin aplicarea unei rate fixe de schimb la preţuri exprimate în unităţi de cont. Astfel, în anii ’60 a fost creată unitatea de cont pe baza unei parităţi cu dolarul american. Statele membre ale CE aplicau sistemul ratelor fixe de schimb, declarând un raport de paritate la FMI şi limitând fluctuaţiile la ±1%.

În perioada de stabilitate monetară sistemul a funcţionat convenabil datorită faptului că valoarea preţurilor garantate, exprimate în moneda diferitelor state membre, era stabilă. Acest sistem de parităţi fixe a funcţionat până în 1969 când reevaluarea mărcii germane şi devalorizarea francului francez au ameninţat stabilitatea celorlalte valute europene, periclitându-se uniformitatea preţurilor agricole şi liberul schimb în cadrul Comunităţii. În octombrie 1970 Pierre Werner a încercat să remedieze această problemă, prevăzând un plan în 3 etape pentru realizarea Uniunii Monetare în 10 ani, scopul fiind mişcarea liberă a capitalurilor, controlul riguros şi fixarea unor cursuri de schimb stabilite şi chiar înlocuirea monedelor celor 6 ţări care erau atunci membre CEE cu o monedă unică. Fundamentele planului au fost similare prevederilor ce stau la baza tratatului semnat la Maastricht în 1991; în decembrie 1971 ca urmare a crizei monetare internaţionale, sistemul de „parităţi fixe” a fost înlocuit cu sistemul „ratelor variabile”, iar sumele monetare compensatorii au devenit ele însele variabile, deşi unele ţări comunitare (Belgia, Danemarca, RFG, Luxemburg şi Olanda) au stabilit limitarea fluctuaţiilor între monedele lor în cadrul aşa-numitului „şarpe monetar” la o marjă de ±2,25%. Experienţa „şarpelui monetar” a deschis calea spre Sistemul Monetar European, care a permis experimentarea unor noi forme de colaborare monetară internaţională şi punerea la punct a tehnicilor de restrângere a marjelor de fluctuaţie. În a doua jumătate a anului 1974, ca urmare a imposibilităţii practice de îndeplinire a etapelor prevăzute pe planul Werner, a apărut propunerea Franţei de relansare a Uniunii Monetare cunoscută sub numele de „planul Foucarde”, plan care dezvolta ideea Comisiei CEE de instituire a unui „grup de reflecţie” privind realizarea UEM şi punea accentul pe crearea de structuri noi comunitare: unitatea de cont a CEE, împrumuturi garantate la nivel comunitar, fonduri regionale de dezvoltare.

Rezultatul concret a fost crearea în 1975 a Unităţii de Cont Europene (ECU) compusă dintr-un „coş” de monede internaţionale în funcţie de cotaţiile la bursele oficiale de schimburi. Sistemul Monetar European (SME) a fost construit pe baza principiului cursurilor de schimb stabile dar ajustabile (fluctuaţiile maximale autorizate au fost de ±2,25%, excepţia fiind lira italiană cu o fluctuaţie de ±6%). SME a luat fiinţă pe data de 13 martie 1979 fiind o piesă de bază a procesului de integrare vest-europeană şi un factor important al stabilizării relaţiilor internaţionale. Instituirea SME a condus la o procedură nouă pe o unitate monetară, sub forma unui „coş” de monede, denumită ECU ca rezultantă a ponderii medii a tuturor valutelor din SME. Sistemul astfel creat a restaurat într-o anumită măsura stabilitatea cursurilor valutare.

Tratatul de Maastricht din 10 decembrie 1991 a pus bazele juridice şi politice ale Uniunii Monetare Europene şi prevede trei etape până la atingerea Uniunii Monetare: