Cinstirea Sfintelor Moaște

Introducere

Într-un timp în care omenirea se vede tot mai neajutorată faţă în faţă cu realităţile negative ale vieţii, este neîndoios faptul că are nevoie de sprijin. „Ofertele” diferitor grupări sectare, mai numeroase cu fiecare zi, au „darul” de a debusola pe om şi nu este de mirare că asistăm la o creştere semnificativă numeric a adepţilor acestora.

Propunând adepţilor lor aflarea mântuirii în mod individual şi prin propriile mijloace şi eforturi, sectele, scapă din vedere, aproape în mod intenţionat, că Biserica întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos a oferit şi va oferi neîncetat credincioşilor săi, şi nu doar lor, modelul şi ajutorul în dobândirea mântuirii, ca ultim şi necesar scop al vieţii.

Studiind învăţătura Bisericii Ortodoxe putem descoperi că Sfinţii Apostoli, ucenicii lor, Părinţii Apostolici şi urmaşii acestora au urmat o anumită linie de învăţătură care s-a dovedit fără greş.

Rugători pentru oameni înaintea lui Dumnezeu, sfinţii, nu au părăsit cu totul lumea aceasta, fiind şi astăzi, unii dintre ei, prezenţi în mod fizic prin Sfintele lor moaşte.

În lucrarea de faţă încerc să arăt că cinstirea Sfintelor moaşte este o practică la fel de permanentă ca Biserica şi la fel de întemeiată ca şi credinţa creştină din care face parte.

Voi prezenta argumentele de ordin dogmatic necesare susţinerii cinstirii Sfintelor moaşte, temeiurile biblice precum şi o foarte scurtă expunere a practicii ortodoxe, dar voi arăta şi deosebirile interconfesionale privitoare la acest subiect.

Totodată încerc, şi pe această cale, să dau slavă Bunului Dumnezeu pentru ajutorul pe care ni-l oferă prin mijlocirea sfinţilor care nu pot fi separaţi de rămăşiţele lor pământeşti.

Mulţumesc şi Părintelui Profesor Vasile Păvăleanu care mi-a îndrumat şi suprevegheat eforturile.

I. Natura omului

După învăţătura şi credinţa creştină, omul are o natură dublă, sau este constituit din două elemente deosebite, unul material şi celălalt spiritual, trup material şi suflet spiritual . Astfel omul aparţine şi lumii spirituale şi celei materiale, constituind un microcosmos, chip al lumii celei mari. Sufletul străbate prin trupul material şi e legat de el, dar transcende materialitatea lui. Învăţătura despre cele două elemente componente ale naturii omului, trup şi suflet, se numeşte dihotomism sau dualism antropologic.

În gândirea ortodoxă, vorbirea despre suflet şi trup a cunoscut abordări uneori contradictorii, cel puţin la o primă vedere. Aparente elemente contradictorii se găsesc şi în Sfânta Scriptură la o privire fragmentată asupra textului, dar dacă se încearcă căutarea în chip smerit a duhului dinlăuntrul cuvintelor, se pot elimina aceste aspecte contradictorii.

În viziunea platonică se consideră trupul drept închisoare a sufletului , iar Socrate propune spre accepţie teza prin care sufletul nostru există în altă parte înainte de a intra în temniţa trupului.

Revenind la conţinutul scripturistic al acestei teme antropologice, teologia răsăriteană în veacul al IV-lea a reuşit să depăşească toate ereziile cât şi influenţele filosofice prin conceperea unei sinteze în spiritul revelaţiei dumnezeieşti şi al

experienţei ecclesiale, în care conceptul persoanei a primit conotaţie ontologică şi un evident caracter ireductibil .