Focuri, Incendii și Explozii

1. GENERALITĂŢI

Pentru a avea loc aprinderea şi arderea trebuie să participe în comun trei factori:

- să existe combustibil;

- să existe sursă de aprindere;

- să existe mediu oxidant sau O2 din atmosferă.

Cauzele producerii focurilor se împart în:

- cauze obiective, care nu sunt legate de prezenţa omului;

- cauze subiective, care sunt legate de prezenţa omului;

În funcţie de cauzele care generează focurile acestea sunt de două feluri:

- incendii sau focuri exogene produse de cauze subiective;

- focuri endogene, autoaprinderi sau combustii spontane la care participă atât cauze subiective cât şi obiective.

În cazul focurilor exogene sursa de aprindere este externă iar la focurile endogene sursa de aprindere este internă, conţinută în masa combustibilului, prin tendinţa acestuia de a se autoîncălzi până la autoaprindere.

Focurile endogene se produc în timpul exploatării, depozitării şi transportului pe mare, la distanţe mari, a unor zăcăminte de substanţe minerale utile care prezintă pericol de autoaprindere (cărbune, minereuri sulfuroase etc.), (zăcăminte autoinflamabile).

Cel mai mare pericol de autoaprindere îl prezintă zăcămintele de cărbune, majoritatea acestora se autoaprind, ilustrative în acest sens sunt statisticile atât în ţară cât şi din străinătate, care scot în evidenţa faptul că cele mai multe focuri endogene s-au produs în bazinele carbonifere, iar din acestea cele mai multe în subteran.

Din punct de vedere al predispoziţiei de autoaprindere zăcămintele de substanţă minerală utilă se împart în:

1. Zăcăminte fără tendinţă de autoaprindere;

2. Zăcăminte autoinflamabile:

a – cu tendinţa la autoaprindere;

b – cu tendinţă pronunţătă la autoaprindere.

Clasificarea zăcămintelor din acest punct de vedere se face înainte de pornirea în exploatare a primului abataj din cadrul unui sector sau bloc aferent unui câmp de abataj din subteran, apoi din 5 în 5 ani precum şi la fiecare redeschidere de zonă închisă afectată de un foc endogen.

2. SEMNELE APARIŢIEI FOCURILOR ENDOGENE ŞI POSIBILITĂŢI DE DETECTARE ÎN FAZA INCIPIENTĂ

Spre deosebire de focurile exogene care se produc într-un interval de timp scurt sau instantaneu, focurile endogene sunt precedate de un stadiu incubaţie care durează câteva săptămâni. În această fază se produce o absorbţie de oxigen din atmosferă fără creşterea temperaturii

Fig.1. Evoluţia fenomenului de autoaprindere

Din punctul B începe autoîncălzirea până în punctul care corespunde temperaturii de cca. 80 oC. Dacă se intervine în această perioadă şi răcirea se produce suficient procesul evoluează într-o oxidare lentă spre punctul D iar focul nu se mai produce.

Dacă nu se produce răcirea suficientă procesul evoluează rapid şi are loc faza distilării uscate şi autoaprinderii.

Posibilităţile de detectare a focului în perioada autoîncâlzirii sunt:

- fiziologice, bazate pe folosirea simţurilor;

- chimice, bazate pe cercetarea apei, a rocilor şi armăturilor din zona suspectă;

- mineralogico-chimice, bazate pe cercetarea mineralelor secundare care se formează în timpul oxidării;

- fizice,bazate pe variaţia temperaturii apei, aerului, rocilor, creşterea umidităţii.