Apariția și Evolutia Impozitelor

Impozitele sunt un element necesar în relaţiile economice ale societăţii chiar din momentul apariţiei statului. Evoluţia şi modificarea formelor statului neapărat sunt urmate de modificări ale sistemului fiscal. În prezent, într-o societate civilizată impozitele constituie pentru stat sursa principală de venituri. În afară de aceasta funcţie pur-financiară, mecanismul fiscal se aplică de către stat pentru a influenţa procesul de producţie, dinamica şi structura acestuia, procesul tehnico-ştiinţific.

Teoria economică a fiscalităţii plasează în centrul preocupărilor, studiul efectelor impozitului atît la nivelul microeconomic, cît şi macroeconomic. În acest sens, conceptul de bază este influenţa fiscală: adică cine suportă în final povara impozitului şi ce efect are aceasta în întreaga economie.

În domeniul fiscal sunt cunoscute mai multe noţiuni care se referă la unul şi acelaşi obiect şi anume aşezarea, urmărirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi altor venituri în favoarea statului.

Un sistem fiscal poate fi definit ca totalitatea impozitelor instituite într-un stat care-i procura acestuia o bună parte din veniturile bugetare.

O altă definiţie al sistemului fiscal este elaborată de L.Mehl şi P. Beltrame,considerînd sistemul fiscal ca totalitatea impozitelor în care componentele sunt în legătură dinamică între ele ca şi sistemul economic şi aparatul socio-politc.

Sistemul fiscal este expresia voinţei politice a unei societăţi organizate pe un anumit teritoriu, care dispune de o independenţă satisfăcătoare pentru a-şi asigura, prin intermediul organelor reprezentative, „proiectarea” şi „dotarea” cu o serie de reguli juridice, şi în special, fiscale.

Apariţia şi evoluţia sistemelor fiscale sunt legate în mod inseparabil de procesul de satisfacere a nevoilor umane şi de existenţa organizării sociale a umanităţii.

Fiecare stat, din antichitate şi pînă astăzi, şi-a format propiriul său sistem fiscal, mai mult sau mai puţin perfecţionat.

Sistemele fiscale contemporane constituie un produs al istoriei civilizaţiei umane,evoluţia acestora oglindind evoluţia structurilor social-economice, a curentelor ideologice şi politice, a cercetării ştiinţifice din ultimele câteva secole.

În evoluţia sistemelor fiscale putem delimita câteva etape, cunoaşterea cărora ne va permite înţelegerea prezentului, ocolirea greşelilor trecutului şi conturarea viitorului.

Etapa veche a evoluţiei sistemelor fiscale se termină la începutul sec XVI,caracterizându-se prin structurile fiscale specifice civilizaţiei agricole şi cuprinde o perioadă mai îndelungată de timp în care relaţiile fiscale evoluează deosebit de lent, fapt ce se datorează evoluţiei lente a structurilor politice şi economice a diferitor unităţi administrative, care erau instabile şi se modificau permanent.

În această etapă mijlocul de producţie şi forma de bază a averii o constituia pământul, activităţile economice aveau un caracter artizanal, iar în raporturile de schimb se utilizau etaloanele monetare paralele.

Fiecare unitate administrativ-teritorială, precum şi provinciile şi colectivităţile locale care o formau, impuneau taxe fiscale şi reguli de percepere proprii. Cuantumul acestor taxe sub forma obligaţiilor în natură sau în bani, oscila în permanenţă, nefiind cunoscut de către populaţie în prealabil. Apariţia Moldovei şi Munteniei ca state a determinat creşterea obligaţiilor fiscale, care îmbrăcau forma taxelor vamale, încasate în moneda timpului respectiv, fiind cel dintîi mijloc de a acumula bani pentru voievozi.

Caracteristic societăţilor umane europene până în sec.XVI a fost determinarea nivelului prelevărilor fiscale corespunzătoare necesităţilor structurilor existente, care la rândul său erau influenţate de totalitatea veniturilor obţinute în urma cuceririlor şicolonizărilor, de cheltuielile cauzate de acestea şi de atitudinea claselor dominante.Structurile fiscale nou-formate în această perioadă se caracterizau prin aceea că:

1.obligaţiile fiscale se stabileau şi se repartizau arbitrar, fiind diferite în funcţie de nivelul fiecărei unităţi administrative;2.lipsea regularitatea încasării impozitelor;3. existau inegalităţi sociale;

Etapa liberală în evoluţia sistemelor fiscale începe cu sfârşitul secolului XVI până în a doua jumătate a secolului XIX (a. 1870) – pe parcursul căreia se produc transformări economice şi mişcări sociale considerabile.

Structurile fiscale existente încep să reflecte apariţia proprietăţii şi producţiei de tip capitalist, ce determină apariţia unor noi clase sociale: muncitori agricoli, muncitori industriali, burghezia în formare. Tot în această perioadă au loc schimbări în modul de distribuire a veniturilor în societate. În rândurile claselor sociale în formare apar critici faţă de privilegiile fiscale de care beneficia nobilimea.

Ca urmare a dezvoltării economice şi respectiv, al sistemelor fiscale, în ţările Europei Occidentale în sec. XVII şi XVIII apar o serie de scrieri fiscale care studiau impozitele din mai multe puncte de vedere şi anume: al legalităţii, al legitimităţii şi influenţei sociale (în Franţa, Quesnay, Montesquie şi Rousseau), exprimîndu-şi dezaprobarea impozitelor mari sau sperînd că impozitele sunt temporare.

Ca o concluzie pentru etapa analizată trebuie să menţionăm că sistemul fiscal a fost o consecinţă a organizării sociale din acele timpuri, inegalităţile sociale ale cărei s-au manifestat şi în planul inegalităţilor fiscale (boerii nu plăteau bir), de asemenea, şi proprietatea funciară care era o sursă importantă a veniturilor ţării a fost scutită de orice impozit în această perioadă.

În această perioadă apar primele teorii economice elaborate de Adam Smith şi David Ricardo, care vor influenţa deciziile noilor puteri publice în evoluţia sistemelor fiscale. Pe plan european ideea lui Adam Smith – ca fiecare să contribuie cu veniturile pentru care statul îi asigură protecţia – se concretizează în apariţia impozitului pe venit sub forme diferite: pe surse de venit, pe indicii exteriori, venitul global.

În sec. XIX ideile politice ale burgheziei ajunse la putere vor determina schimbări rapide în structurile fiscale. Politica statelor liberale începe să se bazeze pe preponderenţa impozitelor directe, şi în special, pe introducerea impozitului pe venit, ca sursă principală de finanţare a instituţiei bugetare.

Etapa modernă debutează după 1870, cînd începe procesul de concentrare a structurilor microeconomice. La răscrucea secolelor XIX-XX în România începe o nouă reformă şi anume reforma impozitelor directe propusă de P.P. Carp (a.1900) prin proiectul de lege respectiv trebuiau să se modifice toate impozitele directe care existau pînă atunci:impozitul funciar, patentele, impozitul asupra salariilor funcţionarilor şi pensionarilor. S-a propus să se introducă, pentru prima dată, un impozit asupra averii mobiliare şi un impozit care trebuia să înlocuiască impozitul pentru căile de comunicaţie. Dar pînă la urmă această reformă n-a fost înfăptuită.

O altă reformă a impozitului direct propusă în anul 1910 de către E. Costinescu,urmărea impunerea tuturor veniturilor într-un mod cît mai simplu, fiind o încercare de a introduce un impozit unic pe venit, înclocuind cele 6 impozite directe – impozitul funciar,pe salarii, pe averea mobiliară, patentele, impozitul personal şi taxa asupra hectarelor de vii. Acest impozit urma să fie progresiv. Venitul impus era cel ce rămînea contribuabilului după deducerea cheltuielilor făcute pentru a-l dobîndi.