Conceptul Dreptului

Termenul de „drept” provine din „directum”(în linie dreaptă), care implică, figurativ, ideea de ceea ce este conform regulii.

În limba română, însă si în numeroase alte limbi, termenul drept este folosit în două sesnsuri si anume: cel care are în vedere sau cuprinde regulile juridice de conduită sau normele juridice din societate, denumit si drept obiectiv si cel prin care se are în vedere facultatea, prerogativa, indrituirea ce apartine unei persoane(fizice sau juridice) în temeiul normei juridice pe care îl numim drep subiectiv.

Calificarea dreptului în prima sa ipostază de „obiectiv” nu vrea să însemne că acesta ar avea o existentă independentă de vointa, interesul sau constiinta oamenilor precum fenomenele sau legile naturii. Dimpotrivă, acesta exprimă vointa si interesele societătii sau ale unor grupuri ori categorii sociale care sunt însa fixate sau obiectivate în normele juridice în foma legilor sau altor acte apărate de puterea publică.

Vorbind de dreptul românesc avem în vedere ansamblul normelor juridice indiferent de forma pe care au îmbrăcat-o(legi, obiceiuri etc) de-a lungul istoriei sau dintr-o anumită perioadă.

Restrângând sfera la dreptul actual avem conceptul de drept pozitiv care nu este altceva decât dreptul obiectiv în vigoare. Vorbind însă de drepturile unei persoane(fie că e vorba de o persoană fizică, fie că e vorba de o institutie , o organizatie sau de o persoană juridică), cum ar fi dreptul de proprietate asupra casei de locuit, a terenului sau a unei firme comerciale, dreptul la vot, dreptul la salariu ori concediu, dreptul de a încheia un contract etc, avem în vedere dreptul subiectiv pe care titularul, persoana fizică îl foloseste si exercită nemijlocit. Evident că drepturile subiective(de obicei pentru desemnarea lor se foloseste pluralul) sunt organic legate de dreptul obiectiv, neputând fi concepute fară să fie prevăzute în normele juridice. Dar si existenta dreptului obiectiv ar ramane fără sens dacă prescriptiile normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective, în relatiile interumane.

Totusi cele două sensuri ale conceptului de „drept” evocă două ipostaze distincte. De asemenea este de mentionat că drepturilor subiective le corespund, în mod corelativ, obligatiile juridice.

În unele limbi, cum este limba engleză, se folosesc denumiri diferite si anume law pentru dreptul obiectiv si right pentru dreptul subiectiv. La romani, de asemenea, se distingea norma agendi(drept obiectiv) si facultas agendi (drept subiectiv).

Un alt termen în limba romană ce evocă domeniul dreptului este adjectivul „juridic”. Derivat etimologic din latinescul jus (drept), vocabula juridic este absolut indispensabilă pentru a putea desemna ipostaze ale existentei si manifestării dreptului în viata socială cum ar fi actele juridice, raporturile juridice, constiinta juridica.

Termenul „drept” se foloseste si pentru desemnarea stiintei juridice precum: Faclutatea de Drept, Academia sau Institutul de Drept sau Drept Civil(ca ramură a stiintei dreptului).

Uneori termenul drept se foloseste într-un sens metajuridic ca, bunăoară, dreptul moral al cuiva. Prin aceasta se urmăreste a se întări regula morală, principiul etic, apropiindu-l de imperativul juridic.

Pentru a da o imagine a întregii complexităti a fenomenului juridic din societate vom prezenta panorama acestuia din diferite ipostaze. Astfel, putem distinge următoarele planuri de manifestare si anume: planul spiritual, ideatic unde vom distinge concepţiile, ideile, teoriile, sentimentele despre drept, adică ştiinţa juridică, conştiinţa şi cultura juridică, planul normativ – ansamblul reglementărilor juridice care alcătuiesc dreptul obiectiv; planul relaţiilor sociale cu raporturile juridice – drepturile subiective şi obligaţiile juridice şi planul faptic sau evenimenţial ce cuprinde faptele juridice, adică acele evenimente sau acţiuni care produc efecte juridice.