Consacrarea internațională a dreptului la un mediu sănătos

1. Noțiuni introductive

Documentele O.N.U. nu dau o definiție exactă pentru noțiunea de mediu, de aceea acest termen are un sens amplu și adesea ambiguu. De exemplu, Declarația de la Stockholm din 1972 se limitează sa enumere, în principal, doua elemente care compun mediul la „resursele naturale ale globului, inclusiv aerul, apa, pământul, flora și fauna și în special eșantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale”. Convenția Benelux în materie de conservare a naturii și protecției peisajelor (1982), consideră mediul ca fiind „mediul natural al omului, cuprinzând elementele abiotice precum rocile, apa, atmosfera și elementele biotice, precum biocenozele naturale și seminaturale, inclusiv flora și fauna în stare sălbatică”. Se constată deci, că în reglementările internaționale nu există o definiție clară a noțiunii de mediu, ci doar enumerări parțiale ale unor componente ale acestuia. În limbajul juridic , termenul de mediu înconjurător cuprinde totalitatea factorilor naturali și a celor artificiali, care contribuie la satisfacerea nevoilor cotidiene ale omului și care acționează asupra sa.

Multe reglementări internaționale și regionale în materie de mediu folosesc formulări diferite pentru a determina generic noțiunea de drept individual la o anumită calitate a mediului, cum ar fi ”dreptul la mediu”, ”dreptul la un mediu sănătos”, etc. și, de cele mai multe ori nu-i precizează continutul. Intr-o conceptie primară, prin dreptul la mediu s-ar intelege dreptul la un mediu apt sa intrețină viața umană. Aceasta primă intervenție de a defini dreptul la un mediu a fost una ”egoistă” pentru ca ar justifica unele activităti care poluiaza mediul insă permite supravetuirea omului. Apoi prin sintagma de ”mediu sanatos” s-a ajuns a se considera că un mediu sănătos este acela care-i permite individului să atingă cel mai ridicat nivel posibil de sănătate.

La prima conferință mondiala a O.N.U. pentru protecția mediului s-au făcut unele referiri cu privire la drepturile fundamentale ale omului, menționându-se că omul are dreptul fundamental la libertate, egalitate și condiții de viață satisfăcătoare într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în mod demn și în prosperitate. Documentul nu ne dă o definiție a dreptului la un mediu sănătos, totuși acest principiu leagă dreptul la un mediu sănătos cu alte drepturi fundamentale ale omului. Într-o concepție doctrinară se spune că drepturile omului, spre deosebire de drepturile cetățeanului, apar ca o instituție a dreptului internațional. În literatura de specialitate nu există un consens cu privire la denumirea acestui drept, fiind utilizate frecvent denumiri cum ar fi: drept la un mediu înconjurător sănătos. Motivarea acestei denumiri are la bază: argumentul după care, dreptul fundamental la un mediu sănătos reprezintă premisa realizării altor drepturi fundamentale (cum ar fi: dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi morală, la muncă, la proprietate, etc.); existenţa dispoziţiilor constituţionale privind drepturile omului stipulate în tratatele internaţionale; existenţa obligaţiilor fundamentale ale statului la refacerea, protejarea şi menţinerea echilibrului ecologic. La fel este vorba și despre dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic. Pentru motivarea acestei opinii se pleacă de la ideea, că mediul trebuie protejat atât pentru protejarea vieţii cât şi pentru asigurarea calităţii ei, un astfel de drept ducând la o protecţie mult mai largă decât cea care ar putea rezulta doar din dreptul protecţiei sănătăţii.

În doctrină se folosesc şi alte denumiri cum ar fi: “drept la un mediu înconjurător decent”, “drept la un mediu înconjurător sigur”, “drept la un mediu curat”, “drept la un mediu înconjurător conservat”, etc.

Înțelegem totuși că dreptul omului la un mediu sănătos este un drept universal și, în același timp, și un drept al fiecărui cetățean al unui stat, deoarece poluarea este atât un fenomen național, cât și internațional.

2. Natura juridică a dreptului la un mediu sănătos

Dreptul omului la un mediu sănătos şi protejat este un drept subiectiv atât universal (global, colectiv) cât şi individual. El este considerat ca fiind un drept nou în categoria drepturilor fundamentale ale omului, conturat mai ales şi în primul rând la nivel internaţional.

3. Titularul dreptului la un mediu sănătos

În orice societate bazată pe principii democratice, în orice stat de drept oamenii pot avea și drepturi fundamentale reglementate de constituție, precum și alte drepturi recunoscute de lege. Toate aceste drepturi aparțin omului, ca subiect de drept, el fiind titular al unor asemenea drepturi, inclusiv titular al dreptului la un mediu sănătos. În literatura juridică internaționala s-a pus in discuție aceasta problematica privind determinarea titularului dreptului la un mediu sănătos, existând opinii precum ca natura (care include și omul) ar fi titularul dreptului la un mediu sănătos, in sensul ca doar aceasta are dreptul de a fi ocrotită. Din punct de vedere juridic si teza acceptată de majoritatea doctrinarilor este aceea conform căreia titularul la un mediu sănătos este individul, adică doar omul poate fi titularul unui drept.

4. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos

Instrumentele cu caracter universal care proclamă drepturile omului sunt: Carta ONU şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului .

Instrumentele internaționale vizează patru categorii de drepturi fundamentale ale omului: drepturi economice şi sociale (dreptul la muncă, la securitate socială, la sănătate ş.a.); drepturi culturale (dreptul la educaţie, la viaţă culturală,etc.); drepturi civile (dreptul la egală ocrotire în faţa legii, dreptul la cetăţenie, la libertate şi inviolabilitate ş.a.); drepturi politice ( dreptul la libertatea gândirii şi conştiinţei, dreptul de a alege şi a fi ales etc.).

Această ierarhizare presupune o abordare unitară a conceptului drepturilor omului, determinată de realitatea vieţii social-economice şi politice naţionale a statelor şi de evoluţia relaţiilor internaţionale. La baza acestui concept general, stau dreptul la pace, dreptul la viaţă, dreptul la dezvoltare şi dreptul la un mediu sănătos.

Reuniunile internaţionale organizate sub egida UNESCO au condus treptat, la formarea conceptului de „drepturi ale popoarelor”. După Conferinţa Organizaţiei Unităţii Africane din 1981, care a adoptat la nivel regional, Carta Africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, Conferinţa generală UNESCO din 1983 a adoptat, la nivel internaţional, o rezoluţie privind drepturile omului şi drepturile popoarelor.

Drepturile omului cuprind drepturi civile şi politice, drepturi sociale, economice şi culturale, dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la patrimoniu comun, dreptul la comunicare. Toate aceste drepturi sunt asociate cu noţiunile de solidaritate şi responsabilitate comună.