Delimitarea Contractului de Leasing și Avantajele Acestuia

1. Noțiunea de leasing. Scurt istoric.

Datorită complexității sale, leasingul a ridicat o mulțime de întrebări în privința naturii sale juridice și a dat naștere unor dispute teoretice între specialiști, leasingul oscilând între mai multe noțiuni: locațiune, vânzare în rate, vânzare la termen, împrumut sau credit cu garanții speciale. În această situație delimitarea naturii juridice a leasingului, având ca urmare stabilirea raporturilor obligaționale dintre părți, respectiv dintre părți și terți, devine o chestiune importantă ce are ca scop stabilirea regimului riscurilor contractului: cine suportă riscurile, în ce condiții și cine garantează pentru vicii.

Termenul de leasing provine de la verbul „to lease” care înseamnă a închiria, lucru care poate crea confuzie, însă vom vedea pe parcursul acestei lucrări că el nu exprimă, în fapt, o închiriere, deosebindu-se de acest tip de contract.

Leasingul, așa cum îl percepem astăzi, a fost definit de doctrina străină ca fiind o operațiune de finanțare cu termen „practicată de o societate financiară și care are drept suport juridic un contract de închiriere de bunuri” , în literatura juridică românească reținându-se că leasingul este „o modalitate specifică de finanțare, căreia îi este proprie păstrarea de către finanțator a nudei proprietăți a bunului închiriat, care este transmis însă în posesie și folosință, pentru o perioadă determinată, beneficiarului utilizator, perioadă numită irevocabilă (deoarece părțile nu o pot schimba)” . Din punct de vedere parctic diferența dintre operațiunea de leasing care reprezintă un complex de raporturi juridice care cuprinde, pe lângă contractul propiru-zis de leasing, toate celelalte consecințe legale izvorând din încheierea contractului și contractul de leasing care stricto sensu ar cuprinde doar actul bilateral încheiat între finanțator și utilizator nu are o relevanță importantă, însă aceasta rămâne importantă la nivel teoretic. În acest sens, deși definiția legală se referă explicit la operațiunile de leasing, conturând în realitate doar contractul de leasing și neexistând dificultăți în a ști dacă referirea se face la contract sau la operațiune, consecințele practice sunt prea puțin relevante.

În 1984, când SUA trecea prin cea de a 3-a mare schimbare a taxelor pentru leasing, arheologii au descoperit într-un oraș al Sumeriei antice tablete din 2010 î.e.n care țineau evidența leasingul de echipamente agricole, în aceeași perioadă reținându-se o formă encipientă a leasingului în celebrul Cod al lui Hammurabi. Alte civilizații antice cum ar fi Egiptul, Grecia sau Roma au întrebuințat diferite forme de leasing , iar Fenicienii utilizau leasingul în forma contractelor de navlosire încheiate cu comercianții. Astfel, încă din antichitate s-au observat beneficiile obţinute prin folosinţa unui bun, având mai puţină importanţă cine deţine titlul de proprietate. Aristotel spunea că „bogăţia nu se măsoară prin titlurile de proprietate ci prin efectiva utilizare a unor bunuri, chiar dacă sunt proprietatea altora”.

Primele operaţiuni care au prefigurat leasingul modern au avut loc în S.U.A în secolul al XIX-lea, mai exact în anii `50 când D.P. Booth, managerul unei întreprinderi din domeniul alimentar, primind o comandă tentantă şi nedispunând de utilajele necesare şi nici de banii necesari, a hotărât să închirieze în sistem asemănător contractului „lease” utilajele de care avea nevoie, pentru un termen îndelungat. Atunci Bootle şi-a dat seama că această metodă eficientă de finanţare are foarte multe şanse de reuşită în viitor şi a pus chiar bazele propriei sale afaceri, înființând prima societate specializată în operaţiuni de leasing a echipamentelor mobiliare „U.S. Leasing Corporation”, societate care este astăzi una din cele mai puternice în domeniu.

Leasingul, ca tehnică contractuală de finanțare comercială, a fost consacrat și în Romania prin Ordonanța Guvernului nr. 51/1997, fiind folosit ca instrument juridic de modernizare a capacităților industriale și pentru satisfacerea unor nevoi personale, legate de dobândirea unor bunuri de folosință îndelungată, dar și ca o modalitate de privatizare a societăților comerciale cu capital de stat.