Măsurile Educative

Capitolul I: Răspunderea penală a infractorilor minori

1. Capacitatea penală a minorilor

Sancționarea infractorilor minori impune o analiză atentă din două puncte de vedere: pe de o parte, este necesar să se stabilească vârsta de la care un minor poate fi tras la răspundere penală ți condițiile în care operează această răspundere și, pe de altă parte, se impune determinarea regimului sancționator adecvat vârstei și personalității minorilor.

Primul aspect implică determinarea capacității penale a minorilor, în corelație cu starea psihofizică normală a acestora în diferite etape ale dezvoltării lor, până la deplina maturizare biopsihofizică. Capacitatea penală se raportează la momentul la care minorii cu o dezvoltare psihică corespunzătoare vârstei lor au aptitudinea de a distinge între o comportare nevătămătoare, deci permisă și o comportare socialmente non-civică, deci prohibită. Pe baza unor cercetări de sociologie și psihologie penală, validate de constatări de ordin practic și însușite de legiuitor, s-a ajuns la determinarea unui moment cu valoare de absolută generalitate, la care se raportează începutul capacității penale a minorului, vârsta de 14 ani.

Majoritatea legislațiilor penale, luând în considerare caracterul progresiv al dezvoltării psihice a minorilor și adolescenților, a divizat minoritatea în trei perioade, fiecare corespunzând unui anumit stadiu de dezvoltare biopsihofizică: perioada neresponsabilității absolute și necondiționate, perioada responsabilității îndoilnice sau relative, în care existența răspunderii penale este condiționată de constatarea discernământului și perioada responsabilității certe, dar atenuante.

În general, doctrina penală apreciază aceste perioade stabilite în cadrul stării de minoritate ca fiind logice, științifice și justificate din punct de vedere penal, deoarece îngăduie adecvarea și proporționalizarea responsabilității și sancțiunii în raport cu capacitatea biopsihofizică a infractorului.

Regulile care orientează actualmente legislația și practica în domeniul delicvenței juvenile, în cele mai multe state ale Consiliului Europei, au la bază principiile politicii penale ale Consiliului Europei și anume: prioritatea absolută a prevenirii, reducerea intervenției justiției penale și necesitatea participării comunității la politica criminală.

2. Minorii care nu răspund penal

Potrivit dispozițiilor art. 50 C. pen. Minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei dacă se constată că, la data săvârșirii acesteia minorul nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal, condiții prevăzute de art. 99 C. pen.: ”Limitele răspunderii penale:

- Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.

- Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.

- Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.”

Textul arată că nu răspund penal minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și minorii care au vârsta între 14 și 16 ani, cu excepția cazului în care se face dovada că în momentul săvârșirii faptei minorul avea discernământ.

Categoria minorilor care nu răspund penal este delimitată prin două criterii: vârsta, în cazul ambelor categorii de minori care nu răspund penal și discernământul, în cazul minorilor care nu răspund penal având vârste cuprinse între 14 și 16 ani și fiind lipsiți de discernământ în momentul săvârșirii faptei.

Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu pot fi subiecți activi de drept penal, nu răspund penal pentru săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală; fapta săvârșită nu constituie infracțiune.

Textul art. 99 alin. (1) C. pen. și art. 113 C. pen. consacră o prezumție absolută de incapacitate penală a acestei categorii de minori, o prezumție iuris et de iure care nu poate fi combătută prin dovada contrară, nici chiar în cazul în care minorul autor al faptei ar prezenta o precocitate evidentă în raport cu vârsta sa și ar fi înzestrat cu însușiri intelectuale remarcabile. Într-un asemenea caz, din punct de vedere procesual, organul de urmărire penală sesizat cu o cerere vizând un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să dispună scoaterea de sub urmărire penală.

Se poate spune că o faptă a fost săvârșită cu discernământ atunci când, în momentul comiterii acesteia, minorul a fost în măsură să își dea seama de natura vătămătoare pentru alții a faptei și de riscul de a fi pedepsit pentru săvârșirea ei.

Noțiunea de discernământ nu trebuie confundată cu noțiunea de vinovăție, care este o trăsătură esențială, generică, a oricărei infracțiuni; de aceea, un minor de 16 ani deși prezumat în mod absolut a avea discernământ, poate susține și dovedi că a comis fapta fără vinovăție.

Proba existenței sau inexistenței discernământului a fost un subiect care a generat controverse în doctrină și în practică. Una dintre opiniile din literatură, respinsă cu consecvență de practică, susține că singura probă concludentă în această materie ar fi expertiza medico-legală psihiatrică. Opinia a fost combătută din mai multe considerații: disociază sensul comportamentului de situația socială în care se află subiectul, care ”rămâne doar individul rupt de orice relații sociale, subiect solitar al unei fapte care va trebui să fie imputată doar psihomul său” ; totodată, s-ar putea ajunge la situația, inadmisibilă, ca minorul să fie declarat răspunzător de prorpia sa structură și dezvoltare psihică.

Pentru a verifica existența discernământului, instanța trebuie să ia în considerare elementele extrinseci persoanei făptuitorului, precum și împrejurările de comitere, locul, timpul, mijloacele folosite.