Ramurile Dreptului Public

Ramurile dreptului

Sistemul dreptului include asemenea ramuri cum sunt: dreptul constituţional; dreptul administrativ; dreptul financiar; dreptul muncii; dreptul funciar; dreptul civil; dreptul familiei; dreptul penal; dreptul procesual - penal; dreptul procesual - civil; dreptul internaţional public; dreptul internaţional privat.

Pentru a înţelege complexitatea sistemului dreptului, vom enunţa în esenţă elementele definitorii ale fiecărei ramuri, pentru a putea releva - în această lumină - acele trăsături care le unesc, în ansamblul relaţiilor juridice ale societăţii.

Ramuri ale dreptului public

Dreptul constituţional

Dreptul constituţional formulează principii, organi¬zează în proceduri şi consolidează în instituţii regimul politic al unei ţări prin norme specifice adoptate de organul legiuitor. Fundamentul acestuia este Constituţia, care în orice ţară constituie legea fundamentală. Dar pentru cunoaşterea şi înţelegerea dreptului constituţional ca ramură de drept este, necesar mult mai mult decât a face o exegeză a Constituţiei. Este nevoie ca instituţiile pe care Constituţia le reglementează să fie analizate în mediul lor politic şi social. De aceea doctrina juridică a considerat necesar ca instituţiile constituţionale să fie conexate cu instituţiile politice pentru a fi examinate în interdependenţa lor. Este şi motivul pentru care în ultimul deceniu demersul ştiinţific s-a axat pe genericul „drept constituţional şi instituţii politice". Tot doctrina juridică a statuat că dreptul constituţional are faţă de celelalte ramuri de drept un rol conducător. Această poziţie a dreptului constituţional rezultă din faptul că el determin 333f58d 59; conţinutul celorlalte ramuri de drept al căror izvor principal sunt legile organice sau ordinare, legi care trebuie să fie conforme cu prevederile constituţio¬nale. Cu alte cuvinte, legile precum codurile (civil, penal, al familiei, al muncii etc.) nu pot cuprinde decât prevederi care nu contravin Constituţiei. în acest context se cuvine să fie cunoscute izvoarele dreptului constituţio¬nal care sunt: Constituţia şi legile de modificare a acesteia; legea (ca act juridic al Parlamentului care reglementează relaţii sociale fundamentale, spre exemplu, cetăţenia); regulamentele Parlamentului (regulamentele celor două Camere şi ale şedinţelor comune); ordonanţele Guvernului (numai cele care reglementează relaţii sociale fundamen¬tale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii); pactele şi tratatele internaţionale (la care România este parte). Aceste probleme le-am prezentat însă mai nuanţat în partea referitoare la izvoarele dreptului.

Actuala Constituţie a României, structurată pe opt titluri şi 156 articole, cuprinde: drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor; autorităţile publice (Parlamentul, instituţia Preşedintelui, Guvernul, raporturile dintre Parlament şi Guvern, administraţia pu¬blică, autoritatea judecătorească); economia şi finanţele publice; organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţio¬nale (care este garantul supremaţiei Constituţiei); inte¬grarea euroatlantică (prevedere izvorâtă din procesul de integrare a României în structurile euro-atlantice); mo-dalităţile de revizuire a Constituţiei.

Se cuvine să ne referim pe scurt şi la ceea ce doc¬trina juridică subsumează sintagmei instituţii politice. Problematica abordată sub această exprimare este am¬plă, între altele sunt analizate, probleme referitoare la organizarea statală a puterii, statul în diferitele sale ipostaze, partidele politice şi sistemul electoral, puterile statului şi instituţia şefului statului. Nu vom face o analiză asupra acestora pentru că lucrarea nu şi-a propus să analizeze în mod exhaustiv ramurile de drept, ci să prezinte elementele definitorii ale acestora. De altfel, unele dintre probleme, cum sunt statul, puterile statului şi separaţia acestora, au fost într-un fel sau altul luate în discuţie. în acest cadru considerăm că este oportun să ne referim totuşi la relaţia stat-putere de stat, puteri publice. în limbajul curent cuvintele stat şi putere apar frecvent. Se pune întrebarea de a şti dacă ele exprimă sau nu noţiuni diferite. Răspunsul la această problemă îl oferă în mod foarte tranşant profesorul Ioan Muraru, care spune că dacă vorbim de stat sau putere de stat vorbim despre unul şi acelaşi lucru. Acelaşi autor mai precizează că puterea statală este forma de organizare statală a puterii politice. Dacă această organizare se realizează prin mai multe grupe de organe de stat cu funcţii clar definite, cu autonomie organizatorică şi funcţională, echilibru reciproc şi colaborare, ne aflăm în prezenţa separaţiei puterilor.

Dreptul constituţional este un ansamblu de norme juridice prin care se stipulează organizarea şi exercitarea puterii de stat. Obiectul dreptului constituţional îl constituie totalitatea normelor prin care este organizată puterea suverană, precum şi normele care reglementează exercitarea acestei puteri.

Pentru a delimita dreptul constituţional de celelalte ramuri ale dreptului este necesar să delimităm sfera relaţiilor sociale pe care le reglementează. într-o exprimare mai succintă, se poate spune că obiectul dreptului constituţional îl constituie relaţiile sociale care iau naştere în cursul organizării şi exercitării puterii de stat.