Regimul aplicabil solicitanților unei forme de protecție în România

În contextual globalizării, mobilitatea populaţiei lumii a crescut semnificativ în ultimul secol, bărbaţi, femei şi copii părăsindu-şi propriile ţări şi alegând să locuiască în altele, dintr-o varietate de motive. Acest fenomen a fost denumit şi explicat prin termenul de migraţie, iar persoanele au fost denumite migranţi. În timp ce majoritatea migranţilor s-au deplasat pentru a-şi îmbunătăţi standardul de viaţă, a se alătura membrilor de familie sau pentru a-şi îmbunătăţi nivelul de educaţie, există oameni care au fost forţaţi să-şi părăsească ţările de origine datorită persecuţiilor la care au fost supuşi, fiind cunoscuţi ca refugiaţi. Comunitatea internaţională consideră refugiaţii o categorie distinctă de migranţi, oameni care au un statut juridic unic. Astfel, drepturile şi obligaţiile pe care refugiaţii le au sunt guvernate, într-un mod specific, de dreptul internaţional, în special de Convenţia Naţiunilor Unite privind Statutul Refugiaţilor, din 1951. Acest instrument de drept internaţional public defineşte refugiaţii ca persoane care sunt în afara ţărilor de origine şi care nu pot sau nu doresc să se întoarcă datorită unor temeri bine întemeiate de persecuţie. Din 1951 până în prezent, noţiunea de refugiat, în sens larg, a fost continuu extinsă, incluzând persoane care şi-au părăsit ţările datorită violenţei generalizate sau a tulburărilor sociale grave ori ca urmare a torturii, tratamentelor inumane sau degradante. Refugiaţii nu beneficiază doar de un statut special datorat circumstanţelor în care au fost obligaţi să-şi părăsească ţările şi nevoilor specifice determinate de exilul forţat, ci şi de un cadru instituţional anume stabilit, la nivelul comunităţii internaţionale, care să-i protejeze. Deşi statele sunt principalii responsabili în protecţia refugiaţilor, Biroul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR) are misiunea de a se asigura că guvernele întreprind toate acţiunile necesare pentru a proteja refugiaţii, solicitanţii de azil şi alte persoane aflate în nevoie de protecţie internaţională, care se află pe teritoriul lor sau care solicită admisia pe teritoriul lor.

România a început să-şi construiască propriul sistem privind azilul în anul 1991, când a aderat la instrumentele juridice de bază în domeniul azilului, respectiv Convenţia din 1951 de la Geneva privind statutul refugiaţilor şi Protocolul adiţional de la New York din 1967, prin Legea nr. 46/1991. Dezvoltarea ulterioară a sistemului naţional de azil a dus la armonizarea legislaţiei la standardele impuse de obligaţiile asumate de către România prin aderarea la diferite organisme internaţionale şi instrumente legale internaţionale în materia drepturilor omului.  

Capitolul 1 Noţiuni introductive privind problema refugiaţilor

Problema strămutării forţate a persoanelor este una dintre cele mai acute probleme cu care se confruntă omenirea, iar grupurile de indivizi cuprinşi de această mişcare sunt segmente de populaţie dintre cele mai vulnerabile. Pentru a înţelege câtuşi de puţin suferinţa umană ce urmează refugiuluipoate fi amintit faptul că în Grecia Antică excluderea din ţară (ostracismul) se afla pe lista celor mai aspre pedepse. Dramaturgul grec antic Euripide scria că nu există o pedeapsă mai greu de suportat decât să fii lipsit de patrie. Semnificativ în acest aspect este exemplul filosofului grec antic Socrate, care a preferat să bea mai bine cupa cu otravă decât să-şi părăsească ţara.

În antichitate străinii erau consideraţi barbari, fiind destinaţi sclaviei. Astfel, în Roma Anrică, în primele secole după apariţia statului-cetate, străinii erau lipsiţi de protecţia juridică pe care legea romană o acorda cetăţenilor. În condiţiile economiei naturale de atunci şi ale unui chimb de mărfuri sporadic cu cetăţile din jur, orice străin era privit ca duşman şi putea fi transformat oricând în sclav. Cuvântul „hostis” desemna în acelaşi timp pe străin şi pe duşman. Mai târziu, ca urmare a dezvoltării unor relaţii economice, s-a asigurat o anumită protecţie juridică străinului. Condiţia juridică a străinului nu era aceeaşi pentru toţi, ci exista în această privinţă o anumită gradaţie, care şi-a pierdut, însă, însemnătatea în urma apariţiei edictului lui Caracalla (anul 212 e.n.). Străinul cu care romanul nu întreţinea legături economice nu se bucurau de protecţie juridică.

În statele greceşti antice, situaţia străinului nu era, de asemenea, favorabilă. Astfel, în Sparta străinul nu se bucura de drepturi. În Atena, situaţia acestuia era ceva mai bună. Strainii se împărţeau în trei categorii:

- isotelii – cei care se bucurau de drepturile civile cele mai întinse în comparaţie cu ceilalţi străini, în virtutea unor tratate isopolite încheiate cu statele cărora aparţineau

- metecii – cei care nu beneficiau de existenţa unui tratat, dar care totuşi, se bucurau de unele drepturi

- ceilelţi străini, care nu se bucurau de niciun drept.