Sistemul European de Protecție a Drepturilor Omului

1. Evoluţia istorică a drepturilor omului în Europa.

Istoria drepturilor omului în Europa este marcată de o combinaţie contradictorie între progres intelectual şi legislativ, pe de o parte, şi, pe de altă parte, violări flagrante ale drepturilor omului, atât în coloniile dominate de puterile europene, cât şi pe continent.

Primul act care tratează problema drepturilor omului este reprezentat de o colecţie de 35 de acte, elaborate în 1367, numită Statutele de la Kilkenny, în Irlanda. Acestea nu au fost aplicate niciodată, deoarece în anul următor, autorul şi susţinătorul lor cel mai important, ducele de Clarence, a fost forţat să părăsească Irlanda. Pe parcursul secolelor următoare, drepturile omului intră într-un declin vizibil, forma cea mai vizibilă a acestui declin fiind comerţul cu sclavi, ce s-a desfăşurat pe tot parcursul secolelor XV-XIX. În această perioadă apar însă actele de bază ale sistemului de protecţie a drepturilor omului: Bill of Rights (1689, Marea Britanie) şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789, Franţa). La jumătatea secolului XIX într-o serie de state din Europa sclavia este abolită, de exemplu în Rusia (1861) sau Olanda (1863). Începutul secolului XX este marcat de un nou pas înainte în evoluţia drepturilor omului şi anume recunoaşterea sufragiului universal (în România, în anul 1923). Secolul XX este însă marcat de unele dintre cele mai grave încălcări ale drepturilor omului, toate culminând cu atrocităţile comise de nazişti în timpul Holocaustului.

După cel de-al doilea război mondial, se creează primele organizaţii internaţionale cu scopul declarat de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale, precum Consiliul Europei şi organismele din cadrul O.N.U. Cu toate acestea, au loc mai multe episoade de încălcări brutale ale drepturilor omului: torturarea algerienilor de către armata franceză în timpul războiului algerian pentru independenţă dintre anii 1954 şi 1962, sau torturarea şi uciderea a peste 50000 de kenyeni în urma unei revolte (1954-1956). Şi cu toate acestea, în această perioadă se semnează cele mai importante acte ce creează cadrul juridic necesar pentru organizarea unui sistem de protecţie al drepturilor omului:

• Statutul Consiliului Europei, semnat la Londra, la 5 mai 1949;

• Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la 4 noiembrie 1950, completată şi modificată prin 13 protocoale adiţionale;

• Carta socială europeană, adoptată la 18 octobrie 1961;

• Convenţia europeană de securitate socială, semnată la 14 decembrie 1972;

• Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, semnată la 25 ianuarie 1974;

• Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, semnată la 15 octombrie 1975;

• Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, semnată la 25 ianuarie 1977, ş. a.

Acestea sunt primele acte care stabilesc cadrul sistemului european de protecţie a drepturilor omului, dar numărul lor va creşte mai ales în anii 90, după căderea U.R.S.S. Dintre toate aceste acte, locul de frunte îl ocupă Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pe care o vom trata în cele ce urmează.

2. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale mai este cunoscută şi sub numele de Convenţia europeană a drepturilor omului. A fost adoptată sub auspiciile Consiliului Europei cu scopul de a asigura protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Ea a fost deschisă pentru semnare la Roma pe data de 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare în septembrie 1953. Obiectivul autorilor a fost de a face primii paşi pentru implementarea colectivă a unor drepturi enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, adoptată de O.N.U . Pe lângă consacrarea unor drepturi şi libertăţi civile şi politice, Convenţia a prevăzut şi un sistem de aplicare a obligaţiilor asumate de statele contractante. Trei instituţii au fost create în acest sens: Comisia europeană a drepturilor omului (înfiinţată în 1954), Curtea europeană a drepturilor omului (înfiinţată în 1959) şi Comitetul de Minştri al Consiliului Europei, acest ultim organism fiind alcătuit din miniştrii de externe ai statelor membre sau reprezentanţii lor.