Capitalul - circuitul și rotația capitalului

Factorii de producţie reprezintă resursele productive atrase şi utilizate în activitatea economică. Iniţial au existat doi factori, denumiţi primari sau originari - munca şi natura; ulterior a apărut şi un al treilea factor, considerat a fi derivat tradiţional – capitalul. Astăzi numărul lor s-a multiplicat şi diversificat.

Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în acest scop, de instrumente corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.

Munca a fost şi este: factorul activ (prin muncă are loc combinarea, utilizarea şi perfecţionarea celorlalţi factori) şi factorul determinant (fără muncă nu se poate produce nimic; progresul este condiţionat de muncă). Este o îmbinare de efort fizic – când acesta predomină, munca se numeşte fizică şi efort intelectual – când este predominant, munca va fi intelectuală.

Pornind de la compoziţia fizică-intelectuală, munca poate fi privită sub două aspecte: cantitativ (munca este măsurată prin timp şi număr de locuri de muncă) şi calitativ – se măsoară prin productivitate (randament) şi însuşirile tehnico-funcţionale şi estetice ale produselor în care se materializează.

Ceea ce face cu putinţă munca este forţa de muncă, între cele două neputându-se pune semnul egalităţii.

Forţa de muncă reprezintă totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale unui om.

Condiţia hotărâtoare ca forţa de muncă să intre în acţiune, ca munca să devină o realitate palpabilă – este existenţa mijloacelor de producţie. Numai unirea forţei de muncă cu mijloacele de producţie creează posibilitatea desfăşurării muncii.

În gândirea economică modernă se consideră că orice muncă, oricare ar fi natura sau autorul său, este productivă, cu condiţia să creeze utilităţi sau să participe indirect la crearea utilităţilor.

Munca este singura producătoare de avuţie, de valoare nouă iar preţul forţei de muncă îl reprezintă salariul.

Ca factor de producţie, natura reprezintă un ansamblu de elemente la care oamenii fac apel pentru a produce; aceste elemente sunt adaptate nevoilor umane prin muncă. În acest sens, natura asigură substanţa, condiţiile materiale, cadrul desfăşurării vieţii însăşi, ca şi majoritatea energiei primare necesare oricărei activităţi social-economice.

Se prezintă sub mai multe forme: pământul (este spaţiul în care se desfăşoară activitatea economică şi cuprinde: în sens restrâns: solul, subsolul, aerul, apa, fauna, flora etc., iar în sens larg: solul – fondul funciar), relieful, apele şi clima. Dintre acestea cea mai importantă parte a naturii, pe care omul şi-a apropriat-o, este pământul, care, din punct de vedere economic, include şi apa. Toate activităţile umane sunt legate într-un fel sau altul, direct sau indirect, de pământ.

Rolul economic al pământului decurge din faptul că:

- reprezintă cadrul general, spaţiul de desfăşurare a tuturor activităţilor umane;

- este sursă de elemente nutritive; reprezintă principalul factor de producţie în agricultură;

- este singura sursă de producere a alimentelor şi a materiilor prime de origine agrosilvică.

Pământul ca factor de producţie are caracter limitat şi este regenerabil.

Funcţiile specifice ale pământului – fond funciar pot fi redate astfel: 1. suport şi mediu de viaţă pentru toate plantele terestre; 2. sursă principală de elemente nutritive şi rezervorul principal de energie pentru organismele vii; 3. receptor şi regulator al umidităţii în sistemul sol-apă-plantă.

Importanţa deosebită a fondului funciar decurge din următoarele: funcţiile specifice ale solului nu pot fi înlocuite cu nimic şi de nimeni (lumea va depinde de energia şi substanţa pământului), este un corp natural viu, o resursă cu un potenţial de producţie regenerabil (utilizarea raţională nu duce la epuizarea, ci la ameliorarea lui), este singura resursă naturală de producere a alimentelor şi a unor materii prime agrosilvice de mare importanţă, are un caracter limitat şi diferenţiat calitativ pe zone şi ţări.

Abundenţa şi penuria de resurse naturale au avut şi au efecte multiple şi contradictorii asupra oamenilor şi popoarelor: abundenţa a favorizat hotărâtor avântul industriei; penuria a împins unele ţări spre acaparări teritoriale, spre războaie. Puterea economică a unei ţări este în prezent direct legată de o agricultură prosperă şi de resurse minerale strategice.

În teoria şi practica economică capitalul reprezintă o noţiune centrală.

Termenul de ,,capital” apare în secolul al XI-lea – al XII-lea, având un sens relativ restrâns, pentru ca ulterior înţelesul său să devină mult mai larg; a fost introdus în teoria economică de A. J. Turgot în secolul al XVIII-lea.

Capitalul reprezintă ,,totalitatea bunurilor produse şi acumulate de o persoană sau societate care sunt utilizate prin combinări şi transformări cu celelalte elemente (factori) ale producţiei în scopul obţinerii altor bunuri economice destinate schimbului” . Cu alte cuvinte, capitalul poate fi definit ca un ansamblu de bunuri produse prin muncă şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii, destinate vânzării. Datorită faptului că este un mijloc economic care devine o sursă permanentă de venituri are o mare însemnătate.

Pentru factorul capital trebuie avute în vedere următoarele trăsături: a. este format dintr-un ansamblu de bunuri produse şi acumulate, nesupuse consumului, fiind utilizate pentru producerea de noi bunuri economice; b. aceste bunuri sunt eterogene: echipamente de producţie, produse intermediare, titluri de valoare etc.; c. capitalul este un ansamblu de bunuri reproductibile, nepermanente care se consumă mai lent sau mai rapid şi care trebuie înlocuite în scopul asigurării continuităţii activităţii economice; d. aceste bunuri reprezintă capitalul pentru că cel care le utilizează urmăreşte obţinerea unui surplus economic, a unui venit.

Capitalul este analizat din mai multe puncte de vedere: juridic, contabil şi sub aspect economic.

Din punct de vedere juridic, conceptul desemnează acea valoare - sub formă de bani sau lucruri (bunuri) deţinute de o persoană (fizică sau juridică) - care prin folosire aduce o valoare mai mare.

Pentru a explica accepţiunea largă a termenului de ,,capital”, Irving Fiesher l-a definit ca ,,orice stoc care produce o curgere de servicii în decursul timpului (terenuri, maşini, clădiri, materii prime, resurse naturale şi atitudini)” , iar venitul ca ,,surplus al acestor servicii peste cel necesar pentru a menţine şi înlocui stocul avuţiei” . Cu această accepţiune sunt de acord şi clasicii economiei politice – exemplu: conform lui Adam Smith capitalul se formează din ,,rezerva de bunuri a unei persoane”; când această rezervă devine suficientă şi depăşeşte necesarul pentru consumul personal, ceea ce rămâne poate fi investit, cu scopul de a aduce venit. Cu toată structurarea lui în trei părţi – rezervă, capital fix şi capital circulant – numai ultima parte ,,de la care se aşteaptă un venit se numeşte capitalul său” .