Evoluția campaniilor electorale în România, după '89

Alegerile din 2004 marchează un moment important în istoria postdecembristă a României din punctul de vedere al campaniei electorale. Ne confruntăm, poate pentru prima dată, în ultimii 15 ani, cu partide ce abordează o strategie electorală profesionistă, apelând la specialişti în marketing politic, PR şi imagine, primele campaniile de după revoluţie, fiind rudimentare.

în 1990, existenta unei uriaşe presiuni propagandistice exercitate de putere a împărţit România în două tabere perfect definite, care nutreau una faţă de cealaltă un violent sentiment de respingere. Anul 1990 a fost primul, şi, pînă în prezent, singurul, în care, în timpul manifestaţiilor de protest, s-au aflat faţă în faţă grupuri de cetăţeni, care susţineau unii puterea şi ceilalţi opoziţia. Escaladarea urii dintre cele două tendinţe ale societăţii româneşti s-a concretizat, cum era normal, şi în campania electorală. Fiecare tabără a prezentat pe larg defectele celeilalte. Partidele istorice au insistat pînă la saţietate pe discursul anticomunist, pe trecutul lui Ion Iliescu, Petre Roman etc, iar FSN a continuat discreditarea reprezentanţilor grupării adverse. Raportul de forţe era vădit inegal, dar dezechilibrul a devenit şi mai mare din cauza naivităţii mesajelor partidelor istorice.

în 1990, comunismul nu era o problemă a românilor. Din punct de vedere al majorităţii, comunismul fusese învins o dată cu executarea lui Ceauşescu.

în lunile care au precedat campania electorală propriu-zisă, a fost dezvoltată din plin tema pericolelor la adresa României. Exista tema ameninţărilor cu războiul civil, a ameninţării cu dezmembrarea teritorială, a ascensiunii mişcării legionare, a ameninţării cu persecutarea sau chiar lichidarea a patru milioane de membrii de partid, a reîntoarcerii moşierilor care vor lua toate pămînturile, a reîntoarcerii marilor proprietari de întreprinderi care îşi vor lua întreprinderile. Nu a existat nici o explicaţie clară a pericolului de război civil. Cine s-ar lupta cu cine? Dar devenea evident că, dacă reprezentanţii FSN atrag atenţia asupra acestui pericol, ceilalţi sunt cei ce pot provoca dezastrul.

Sloganul „Un preşedinte pentru liniştea noastră" aflat pe afişele şi pe spoturile electorale ale candidatului Ion Iliescu a fost primul produs de marketing politic din România postrevoluţionară. Acest slogan şi campania electorală care l-au susţinut au răspuns perfect problemei momentului în România. După revoluţie şi după şase luni de zbucium, România avea nevoie de liniştea promisă doar de Ion Iliescu.

Candidatul la preşedenţie din partea PNŢCD, Ion Raţiu, a căutat un mod mai pragmatic de a-şi atrage votul. A prezentat în mai multe spoturi imagini filmate în Occident cu magazine luxoase, străzi iluminate, oraşe frumoase, oameni bine îmbrăcaţi. Occidentul era însă - la acel moment - un soi de duşman discret. în lunile ianuarie -februarie 1990, buletinele de ştiri ale televiziunii naţionale abundau în luări de poziţie ale diverşilor cetăţeni care afirmau: ,^Nu avem nevoie de splendorile Occidentului". Cînd Ion Raţiu încerca să obţină voturi prezentînd avantajele capitalismului, campania „Nu ne vindem ţara!" îşi atinsese ţinta.

Greul primei campanii a fost dus de întîlnirile dintre candidaţi şi cetăţeni şi de dezbaterile televizate. Reprezentanţii FSN au folosit din plin accesul practic nelimitat pe postul naţional de televiziune pentru a-şi lansa şi în campania electorală şi înaintea ei

concepţiile. „în ianuarie 1990, televiziunea naţională a difuzat pe larg ideea democraţiei originale: nu ne putem întoarce nici la comunism, dar nici ta capitalism.Această aserţiune, multiplicată de nenumărate ori a devenit folclor electoral"1 La mitingurile FSN se scanda „Dacă Dumnezeu ne ajută / Vom vota fără valută!" sau „Iliescu vom vota / Fără Kent, dolari, cafea".

Prima impresie pe care ne-o lasă alegerile din 92 este cea a unui rezultat surprinzător având în vedere economia în declin continuu şi secesiunile grave din cadrul partidului de guvernământ, Frontul Salvării Naţionale, plus o opoziţie structurată sub forma unei alianţe multipartide, ce putea să apară în faţa electoratului cu un credit moral neerodat de guvernări anterioare şi de legături cu fostul regim. Astfel, "Ion Iliescu şi FDSN au fost portretizaţi ca adepţi ai trecutului comunist, popul işti, conservatori şi antireformişti, iar opoziţia a fost învinuită de aventurism, revanşism, tendinţe de restaurare a capitalismului sălbatic, intenţii antinaţionale şi dezbinatoare. Dar cele două imagini nu au avut nici acoperire suficientă în realitate, nici influenţă foarte mare asupra deciziilor de vot."