Înrădăcinarea Managerială

1. Introducere

Managerii marilor corporații sunt supuși presiunilor de a acționa în interesul acționarilor. Spre exemplu, ei sunt supravegheați de către bordul de directori (Fama and Jensen 1983), sunt supuși compteiției pe piața muncii (Hart 1984) și sunt amenințați de preluări (Scharstein 1988). Cu toate acestea, măsurile disciplinare nu se dovedesc a fi întotdeauna eficiente. Managerii continuă să consume prin investiții scumpe, să diversifice la un cost prea mare pentru acționari și să se opună preluărilor ostile care ar crește bunăstarea acționarilor. Acest articol încearcă să pună în evidență modul managerilor de a se opune forțelor disciplinare prin ceea ce numim „înrădăcinare managerială”. Cu alte cuvinte, vom studia strategia managerilor de a se face valoroşi în faţa acţionarilor devenind foarte scump de înlocuit.

2. Trecere în revistă a literaturii

Berger at al (1997) definește înrădăcinarea ca fiind măsura în care managerii evită disciplina impusă de guvernanța corporativă și mecanismele de control astfel încât să își poată promova propriile interese în defavoarea maximizării bunăstării acționarilor, fără amenințarea de a fi înlocuiți” Cercetările făcute în acest domeniu arată că intreprinderile în care se practică într-o proporție mare înrădăcinarea managerială preferă rate ale capitalului mai mici. (Mehran 1992). Totodată, managerii sunt tentați să dețină sume mari de lichidități pentru a-și promova propriile interese, în special atunci când sunt relativ scutiți de control extern. (Ozkan and Ozkan, 2004). Conform unui studiu care folosește date internaționale, La Porta(2000), companiile care operează în țări cu o protecție legală mai rigurasă, unde înrădăcinarea managerială este mai scăzută, plătesc dividende mai mari.

Gompers (2003) și Bebchuck (2005) definesc înrădăcinarea managerială ca fiind setul de dispoziții care restricționează drepturile acționarilor și protejează compania de preluări extrerne. Pe de altă parte Lemmon și Lins (2003) leagă înrădăcinarea de disproporția dintre drepturile manageriale și drepturile de proprietate.

Teoria agenției evidențiază două trăsături de bază a conflictelor care pot apărea între manageri și acționari. În primul rând, managerii sunt tentați să lupte pentru propriile lor interese, de cele mai multe ori în defavoarea acționarilor. În al doilea rând, puterea managerilor de a acționa într-un mod egoist crește din cauza absenței unei monitorizări eficiente și a mecanismelor de disciplinare. Mai mult, Tirole (2005) evidențiază faptul că managerii înrădăcinați manipulează indicatorii de performantă astfel încât intreprinderea să „arate bine” în fața investitorilor pentru a-și asigura continuitatea poziției. Așadar, managerii cooperează cu analiștii și minimlizează accesul acționarilor la informație pentru ca aceștia să nu descopere manipulările.

Cel puțin pe termen scurt, distorsionarea datelor contabile poate conduce la obținerea de beneficii private pentru manageri. Investitorii își fac o imagine mai bună asupra situației financiare a companiei. Prin urmare, ei nu vor dori să înlocuiască managerii, ba mai mult, aceștia vor fi recompensați prin salarii mai mari sau diferite bonusuri. Pe de altă parte, beneficiile primite de manageri pe termen scurt prin manipulări contabile vor conduce la înrăutățirea situației intreprinderii pe termen lung deoarece compania nu va putea atinge performanța necesară pentru a justifica distorsionările prețului acțiunilor, care cu siguranță vor descrește pe o perioadă mai îndelungată (Jensen 2005) În plus, atunci când probleme firmei vor fi descoperite prețurile stocurilor se vor prăbuși. Dechow et al (1996) a descoperit faptul că prețurile stocurilor scad cu 9% în momentul în care se anunță adevărul despre manipulările contabile. Se cunoaște faptul că analiştii au putere de monitorizare asupra managerilor (Yu 2008). Aşadar, managerii înrădăcinaţi care doresc să recurgă la manipulări contabile pentru a-şi mării beneficiile private au nevoie de cooperare din partea analiştilor.

3. Evidențe empirice: Investițiile specific-manageriale – un semn al înrădăcinării?

Beyer et all (2011) evidențează într-un sondaj făcut în 1406 de firme belgiene faptul că managerii care nu dețin acțiuni într-o intreprindere investesc prea puțin in R&D în timp ce managerii care dețin acțiuni au tendința să supra-investească în R&D, lucru care conduce la înrădăcinare managerială Odată înrădăcinați, managerii nu se mai simt amenințați de efectele negative ale investițiilor riscante asupra propriilor cariere.